Asumarea statutului de artist..
Cu drag, de Sărbători! PAUL SURUGIU FUEGO
Coperta acestei ediții speciale Lace Magazine nu mai are nevoie de vreo introducere, întreaga sa carieră fiind o mărturie a înaltei ținute profesionale care îl definește.
Prin seriozitate, empatie și dedicare, Paul Surugiu Fuego și-a clădit mai mult decât un brand personal. A clădit un brand național. Sigur că pot exista oameni care nu îl plac sau nu-i ascultă muzica, însă, cu siguranță, și aceia știu cine este.
Paul Surugiu susține că nu are un secret al longevității, aceasta fiind doar un rezultat al seriozității, implicării, muncii și, de ce nu, a sacrificiului său.
A înțeles repede că, în aceste vremuri, succesul poate veni ușor, însă adevărata provocare este să reușești să îl menții și să fii relevant, pentru că toate acestea impun renunțări, eforturi, inteligență și dăruire absolută.
Paul Surugiu a debutat oficial acum 32 de ani, la Festivalul de la Mamaia. De atunci a încercat mereu să găseasă noi resurse și inspirații, s-a reinventat continuu, fără să renunțe la seva sa artistică, rămânând fidel propriilor valori și venind permanent cu noutăți către publicul său.
Domnule Paul Surugiu Fuego, mulțumim că sunteți parte din povestea noastră în apropierea sărbătorilor de iarnă. Aș trece direct la un subiect de care se leagă în mod direct dezvoltarea dumneavoastră: publicul. Cum simțiți că s-a schimbat publicul românesc de la începuturile carierei dumneavoastră și până astăzi? Este oare mai puțin profund?
Nu știu dacă această schimbare ține neapărat de profunzime, ci mai degrabă de evoluția a tot ce este în jur. Preferințele s-au modificat, sistemul de valori s-a inversat, lumea s-a „manelizat”, nu ca stil de muzică, ci ca atitudine, iar o parte a publicului alege să privească și să admire altceva. Desigur, e minunat că există diversitate și este loc pentru toată lumea. Publicul meu, în schimb, apreciază calitatea, versul cântat, mesajele puternice, nostalgice și romantice. Apreciază ceea ce simte că îi poate aduce un plus valoare. Dincolo de divertisment, muzica este și emoție, este parte din evoluția sufletului nostru, iar publicul vede și simte asta. Schimbările țin de vârstă și de superficialitatea acesteia, de moda actuală, de ceea ce se promovează peste tot, de educația muzicală pe care o primesc de acasă cei tineri și de dorința de descoperire a ceea ce a fost, a ceea ce este și în alte zone artistice. Vreau să cred că nu a dispărut în totalitate profunzimea de printre noi și că oamenii mai știu, mai vor, mai pot să aprecieze frumosul la justa valoare! Nu mă refer doar la ceea ce fac eu, ci la modul general!
Dacă ar fi să alegeți un singur cântec care vă definește, care ar fi acela și de ce?
Asta este complicat. Dintre cântecele mele este foarte greu să aleg unul singur care să mă definească în totalitate, pentru că sunt un om complicat, cu multe trăiri intense, și e mai greu de cuprins în doar câteva note și versuri. Voi spune așa: dintre piesele mele, cel mai frumos și mai cald vorbește despre mine cântecul „Rănit din iubire”, pentru că are în el ceva din povestea sufletului meu și l-am compus cu o seninătate aparte a spiritului meu, pe versurile cutremurătoare ale poetului Nicolae Dabija. Iar la modul general, cred că „My Way” este cântecul care poate să-mi descrie gândurile, personalitatea, într-un mod diferit. Nu l-am cântat niciodată, de teamă să nu întinez cumva interpretarea magistrală a marelui Frank Sinatra.
De-a lungul anilor ați colaborat cu nume importante din industrie, fiind artistul cu cele mai multe duete. Ce ați învățat din aceste duete? Există anumite colaborări care considerați că, la vremea aceea, la începuturi sau pe parcurs, v-au ridicat din punct de vedere al imaginii?
Într-adevăr, am peste 250 de duete realizate, mare parte dintre ele în ultimii șapte ani, la emisiunea Drag de România mea!, cu mai toți colegii mei. Dincolo de acestea, am, desigur, duete celebre, care au devenit marcă înregistrată peste ani, unul dintre ele fiind cel cu doamna Irina Loghin, duet care are peste 22 de ani. Am învățat să împart și să construiesc un succes comun din toate duetele. Am învățat cum să-i prețuiesc pe colegi și cum să pot da, prin diverse interpretări, o haină aparte unui cântec. Nu știu dacă duetele „m-au tras în sus”, dar dacă este să ne referim la colaborarea cu doamna Irina Loghin, da, ea a venit în momentul în care am vrut să-i arăt publicului că pot cânta și folclor. Sigur că fiecare colaborare are și a avut însemnătatea ei și a fost o piatră în plus așezată la temelia evoluției mele. Cred că doar oamenii superficiali pot spune că nu au nimic de învățat sau de câștigat din experiențele artistice. Oricum, eu iubesc să împart scena alături de colegii mei, pentru că îi iubesc și îi apreciez!
„Am evoluat, am căutat, am încercat să fiu mai bun și să mă autodepășesc. Mi-a păsat, iar asta a văzut și publicul. Mi-am respectat cuvântul dat, promisiunile, am respectat publicul și am muncit mult. Am investit în fiecare concept și concert, am făcut turnee din care n-am câștigat nimic și nu m-am axat neapărat pe câștigul imediat, ci pe cel pe termen lung. Și iată-mă aici, după atâția ani, un artist independent, care luptă, care e pe buzele publicului și care-și trăiește visul mai departe.”
A fi artist e mai mult decât o meserie. Presupune o atenție care se așază direct pe tine și, cu siguranță, pentru ceilalți acest lucru poate fi destul de incomod, de aceea vă întreb: există prietenie în showbiz?
Vreau să cred că da și mai vreau să cred că am și eu câțiva prieteni sinceri printre colegii mei! Eu consider că n-am dușmani. Așa vreau eu să fiu, un naiv care crede că e loc pentru toată lumea sub soare. Nu-mi dau cu părerea despre munca altora, pentru că nu sunt în măsură să judec sau să dau verdicte. Îi apreciez pe toți colegii mei, pentru că fiecare dintre noi are publicul său și nu cred că suntem mai interesanți dacă intrăm în vreun fel pe felia celuilalt. Consider că munca oricăruia dintre noi e importantă, vreau să-i aduc în fața oamenilor, vreau să le spun vorbe frumoase, pentru că merită și pentru că le simt pe deplin! N-am și nu voi avea vreodată vanități sau invidii inutile! De mai multe ori, în show-urile mele, le-am adus omagii tuturor celor care-au slujit și slujesc muzica ușoară, același gen pe care-l abordez și eu. Eu am învățat că fiecare piere pe limba sa și știu sigur că toți colegii mei muncesc și își merită locul! În final, cel care decide este publicul nostru!
„Împodobește, mamă, bradul” a devenit sinonim cu Crăciunul. Ce sentiment aveți când știți că sunteți prezent prin muzica dumneavoastră în cele mai emoționante momente de familie din an?
Nu poate fi decât o bucurie. Unii îmi spun că sunt un brand al sărbătorii, alți vin cu glumițele cu bradul. Eu știu doar că transmit această emoție! Pentru mine, Crăciunul, de 19 ani, înseamnă scenă, cântat, colindat, turnee, drumuri și oameni fericiți. Ies pe scenele țării toată luna și încerc sămi fac publicul să uite, timp de două ore de concert, de toate problemele și să simtă pacea pe care această sărbătoare o aduce în noi. Nu e nimic artificial la mijloc. Nu vă imaginați ce sentimente trăiesc eu atunci când văd chipuri împlinite care au transformat în tradiție prezența la spectacolul meu. Și încerc mereu să ofer noutăți, să vin cu umor, cu farmec al sărbătorii, cu amintiri, cu ritm și cu multă emoție. La spectacolele mele de Crăciun este ca în viață, ca într-o poveste, cu râs, cu simplitate, cântec, lacrimi, emoții, nostalgie și cu starea de bine care le rămâne tuturor la final. Eu văd Crăciunul ca pe o stare de bine. Asta înseamnă și pentru mine și vreau să cred că asta înseamnă pentru toți. Și asta exprimă și toate cântecele mele dedicate acestei sărbători, având vreo 200 la număr.
„Art by Fuego” a devenit un fenomen. Cum reușiți să îmbinați muzica, televiziunea și pictura?
În primul rând, am o nevoie continuă de adrenalină, de muncă, de agitație. Nu mă regăsesc în perioadele moarte, mă plictisesc rapid de orice și iubesc începuturile unor proiecte noi, de orice natură ar fi, în orice domeniu. Scena mi-e confident. Acolo sunt pe deplin liber, fără constrângeri, mă pot juca, pot face ce și cum vreau, fiind stăpân pe emoțiile transmise și pe bucățica mea de artă. Îmi clădesc drumul prin muncă, iar pe cel care spune că-i ușor îl invit cu drag câteva zile în locul meu. Dar reușesc să le îmbin cu echilibru și cu rațiune și cu mult drag de ceea ce fac. Mă desfășor pe mai multe capitole artistice și sunt fericit că rămâne muzica mea, de mai multe genuri, rămân emisiuni de colecție, picturi speciale, editoriale și spectacole pe care sigur oamenii și le vor aminti. Eu sunt un om modest, care trăiește la fel și care niciodată n-a făcut caz de cine este sau ce a realizat. Sunt bucuros cu ele, dar nu mă bat cu pumnul în piept și nici nu impun nimănui nimic.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră să pictați? Este o evadare, o formă de introspecție, un alt mod de a comunica cu lumea?
Pictez pentru că acolo, pe pânză, mă simt pe deplin liber. Fac ce vreau, cum vreau, îmi pun ordine în sentimente și le las să vorbească în forme și în nuanțe potrivite. Consider că viața, în general, e prea scurtă ca eu să irosesc timpul în van, pe lucruri neimportante. Așa că îmi doresc ca perioada mea liberă să fie folosită pe deplin. Și o investesc, inteligent spun eu, în pictură. Nu sunt pictor, nu sunt un om foarte talentat și nu spun asta din modestie. Fac lucruri frumoase, dar nu mă pot numi cu adevărat pictor. Eu sunt artistul pasionat care și-a creat un univers propriu, în care se regăsește. Tablourile mele sunt sensibile și descriu flori. Nu sunt explicite, sunt așa cum le interpretez eu și le dau de fiecare dată un titlu poetic, o idee care să contureze ce-am simțit. Picturile mele sunt mai mult decât o poezie a simțurilor, picturile mele spun povești. Nu mi le laud singur, dar iată că în anii aceștia, de când am început serios să mă documentez, să caut și sămi perfecționez stilul, am reușit să aștern multe opere, care au ajuns în colecții private și care-i bucură pe oameni. Acesta-i de fapt scopul. Acela de a aduce bucurii. Iar din banii obținuți din comercializarea lor, după plata taxelor, după ce îmi acopăr investiția, aleg să ajut tineri aflați la început de drum, să le dau o șansă.
Sunt foarte mândru că nu trece în van această pasiune și n-am făcut niciodată mare caz cu ea. Prefer să o țin așa, simplă, să nu epatez și să nu mă dau în stambă, nici cu realizările, nici cu ajutoarele. Nu fac nimic în activitatea mea cu scop demonstrativ. Am trecut de multă vreme de această etapă. Tot ce realizez eu acum, fie că este pictură, muzică, televiziune, scris, absolut totul vine firesc, din drag de artă și de public. Nu mă chinui să arăt că sunt bun sau nu și nici nu trăiesc cu presiunea că trebuie să confirm sau să dovedesc ceva cuiva. Poate și asta mă ajută să-mi țin spiritul creativ în priză și să vin permanent cu noutăți pentru voi și pentru toți aceia care văd în mine un exemplu, un om care muncește și care trebuie urmărit, pentru că oferă calitate în tot ce întreprinde.
Dacă ar fi să pictați un autoportret al artistului Fuego în 2025, cum ar arăta el?
În mod descriptiv, ar fi simplu, cu fire albe și cu bucurii pe chip. La figurat, autoportretul ar fi așa: mă dor nedreptățile și nu pot sta cu mâinile-n sân când le sesizez. De asta nu sunt un om comod. Nu menajez. Nu ascund sub preș anumite realități și nu mă dau lovit în momentul în care e cazul să pun punctul pe „i”, mai ales în situații în care știu că dreptatea mi-e aliat.
Nu mint, poate doar mai încerc uneori, când oamenii mi-s dragi, să cosmetizez și să fac mai accesibile și mai puțin dureroase adevărurile. Sunt un romantic, un om boem, dar nu cu mintea în nori. Am genul de emoții care definesc un om, nu pe acelea care-l fac vulnerabil. Nu am păcălit niciodată pe nimeni, deși eu am trecut prin asta. Vreau să cred că am un suflet bun, sunt milos, plâng uneori, iubesc să dăruiesc. Dincolo de partea sufletească și morală, sunt un gurmand. Apoi îmi place să caut, să citesc.
Sunt pasionat, extrem chiar, de arta plastică și vreau să cred că eu, cel din prezent, sunt așa și grație celor care mi-au trecut prin viață și experiențelor, dar și grație dorinței permanente de a fi ca un burete care a luat ce-i mai bun din jur, care preferă să nu doarmă și să citească, care nu renunță ușor! Sunt un om al cărui suflet este ca o carte deschisă. Iert, uit, merg mai departe, trăindu-mi viața cu fruntea sus. Mi-e teamă de moarte, în orice formă a ei. Îmi va fi greu să mă despart de cei pe care-i iubesc. Dar, ca o concluzie, pe scurt, sunt onest, sunt așa cum vreau, așa cum am ajuns, nu așa cum ar vrea sau își imaginează alții. Fac lucruri de calitate, muncesc mult și am încredere că las ceva bun în urma mea!
Ați optat în ultimii ani pentru a fi parte din campanii publicitare inedite, care folosesc cumva cu umor „laitmotivele” brandului Fuego. Cât de important este hazul de necaz sau umorul în abordarea unui artist?
Am realizat foarte puține campanii publicitare, dar cele pe care le-am făcut, da, într-adevăr, au urmărit o componentă haioasă, ceea ce le-a adus și succesul, pentru mari branduri. Cred că, dacă devenim mult prea serioși, ajungem într-o extremă mai puțin confortabilă și ne îndepărtăm, ușor, ușor, de marele public. Eu sunt un copil mare, un om haios, pontos, râd și sunt aproape de oameni. Mai apoi, știu că trebuie să răspund cu aceeași monedă haterilor, iar asta dezarmează de multe ori. Ideea este că umorul este apanajul inteligenței!
Alegeți să comunicați curat pe social media. Tot ce postați pare că face parte dintr-o strategie de a spune încă ceva despre personalitatea dumneavoastră, încercând să educați publicul, să-l faceți mai rezonabil și mai uman. Care e relația dumneavoastră cu tot ce înseamnă social media?
Sunt activ pe social media, am profil pe toate rețelele, mai puțin pe Tik-Tok. Am canal de Youtube și mi le administrez eu. Da, într-adevăr, am grijă la ce și cum spun. De 11 ani, neîntrerupt, fără absolut nicio excepție, indiferent de moment, stare, boală sau problemă, scriu o povestioară pentru publicul meu pe Facebook. Consider că e de datoria mea, ca artist, să vin cu mesaje, cu opinii pertinente și cu o fațetă a personalității mele. În fond, nu sunt un păpușar fără opinii și experiențe. Faptul că am ales să le scriu e o responsabilitate și mai mare.
Cuvintele sunt cele care zugrăvesc, dincolo de sens și de însemnătate, profilul unei anumite persoane și mie-mi place să cred că în scris chiar sunt un altul, putând să-mi dau frâu liber ideilor, iar ele să curgă ca într-o frumoasă înșiruire a unei vieți pe care o trăiesc, fără menajamente, la prima clasă, pentru că știu sigur că nu vor exista prea multe stații și că, la un moment dat, se va rupe lanțul strălucirilor. Am o prietenă care-mi spune să mă feresc să fac analize alambicate și să vin eu cu soluții. Știu că nu sunt o instanță morală, dar sunt un artist care este de 30 de ani în lumina scenei, care a adunat atâtea și atâtea trăiri, dezamăgiri și nedreptăți. Un artist care face multe și care a crescut, care a citit, s-a informat, a stat în preajma celor mai mari nume ale culturii noastre, a muncit, a trudit, a luat de la viață ce-i mai bun și a observat, din umbră cumva, deși mereu în față, cum sunt oamenii și cum arată lumea aceasta complicată în care trăim.
În spatele artistului vizibil există omul Paul Surugiu. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul între viața publică și cea privată?
Nu prea fac distincții. Nu sunt vedetă. Nu mă consider vreun star de niciun fel și nu caut cu orice preț să ies în față. Construiesc permanent în activitatea mea, îmi place să fiu mai bun, să evoluez, să cresc, să le arăt și acum oamenilor ce pot, ce sunt, ce simt. Sunt într-o continuă competiție cu mine, îmi doresc pentru mine performanță, să îmi testez limitele, să găsesc mereu resurse noi și să inovez, să aduc fericire oamenilor și să le creez emoții puternice.
De fapt, asta și fac, pun câte un pic din sufletul meu în orice interpretare, în fiecare emisiune, în fiecare scriere sau pictură. Rolul unui artist, rol pe care eu îl iau în serios, este acela de a bucura, de a modifica percepții și a aduce, mai mult sau mai puțin, alinare celor care îl urmăresc. Sunt omul conștient de valoarea sa, dar rațional și deloc îmbătat de mirajul unei lumi imaginare a succesului. Nu am echipe extraordinare în spate și sunt un artist independent, care muncește cu o mână de profesioniști în jur pentru a aduce fericire, pentru a evolua, pentru a face performanță, într-o lume care nu dă prea multe „șanse” genului muzical pe care-l cânt eu.
Cine v-a fost cel mai mare sprijin de-a lungul carierei?
Mulți oameni m-au sprijinit, m-au ajutat și mă ajută. Aș putea face o înșiruire lungă, fiind o sumă a tuturor întâlnirilor mele. Cred totuși că îi datorez multe mamei mele. Și-a sacrificat destinul, a clădit și nu a cerut niciodată lauri pentru asta. A înțeles că viața ei este formarea mea și nu a ezitat niciodată în îndeplinirea acestui vis special. Parcă de fiecare dată mi se pare că nu-i mulțumesc suficient pentru ce sunt azi, pentru ce m-a învățat, pentru tresăririle ei. Mama este omul la care eu revin mereu și care mă înțelege, mă ascultă și-mi oferă cele mai calde și sincere sfaturi. Nu i-a fost ușor în viață, a renunțat la multe dintre visurile ei, a muncit și mi s-a dedicat în totalitate, luptând cumva cot la cot cu mine pentru ascensiunea mea din toți acești ani. M-a susținut necondiționat, mi-a deschis porți, a avut grijă de mine și cred din suflet că i-am împlinit așteptările! Dincolo de asta, mama e și ea un personaj comic, cu replici surprinzătoare la orice, mereu pusă la punct cu toate informațiile și cu drag de ce-i frumos și special. Îmi doresc pentru ea sănătate, liniște, fericiri și clipe aproape de ea, cât mai mult timp cu putință. Mulțumesc, mama!
Povestiți-ne despre vestimentația abordată în concerte, care a devenit un trademark în ceea ce vă privește. Cât este de important pentru artistul Fuego cum se îmbracă? De unde vă procurați piesele vestimentare? Fac ele parte dintr-un concept unitar pe care îl aveți la fiecare concert?
Într-adevăr, hainele mele de scenă sunt parte dintr-o poveste. Întotdeauna! Nu mă îmbrac de nebun în paiete doar pentru că așa mi se năzare mie. Da, trebuie să fiu altfel și am învățat în ani că trebuie să existe o distincție între cel din sală și tu, artistul de pe scenă. Nu pot să apar în haine banale, în pantaloni și sacou de la orice magazin! Trebuie să existe strălucire pe scenă, trebuie să fie sărbătoare! Așa mă simt eu bine, așa vreau să rămân, oferind povești și respect inclusiv pe această latură. Ținutele mele sunt parte din show, iar cel ce le comentează nu privește cu seriozitate, fiind mult mai simplu să comentezi decât să analizezi și să vezi contextul! Iar pe scenă e show, totul e posibil! Și mereu am știut că trebuie să inovez și să experimentez, încercând să dau nuanțe spectacolelor mele și prin ținute. Important este ca eu să mă simt bine în ceea ce port și întregul pachet să fie unul agreabil! În mare, ele sunt create special pentru mine de mari designeri, iar în timp am colaborat cu Doina Levintza, Maria Miu, Alexandru Ciucu și mulți alții! Dar, dincolo de toate, definitorie este arta mea!
Care sunt proiectele pe care le pregătiți pentru viitorul apropiat?
Eu sunt într-o permanentă căutare de idei și de proiecte. Am mai multe concerte pop simfonice, turneu de Crăciun, iar pentru anul următor am în plan o nouă carte, după cea lansată în anul 2022, cu gândurile și trăirile mele, dar și un nou concert grandios, în noiembrie, la Sala Palatului din București. Am piese noi în plan, emisiuni și, desigur, expoziții interesante pentru publicul meu și pentru toți iubitorii de frumos de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că am multe proiecte și evenimente și în Republica Moldova, acolo unde sunt din anul 2012 „Artist al Poporului”, aceasta fiind cea mai înaltă distincție în stat. De obicei, îmi place să vorbesc despre munca mea după ce ea se realizează, cred că este mai onest și mai productiv așa.
Aveți vreun regret până acum?
Nu am regrete. Încerc să trăiesc cât mai departe de ele și până acum mi-a reușit asta. Aș face din nou aceleași alegeri, pentru că ele mi-au definit și sufletul, dar și mintea și personalitatea și sunt un fel de sumă corectă a fiecărei experiențe pe care am trăit-o. Și felul acesta de a gândi mă și păstrează ancorat în ceea ce trăiesc și nu îmi dă voie parcă să am parte de drame existențiale fără scăpare. Totuși, am niște dezamăgiri pe care le-aș putea numi regrete. Regret că n-am mai mult timp liber, că nu i-am spus tatălui meu mai des cât mult îl iubesc și-l prețuiesc, că n-am ales și căi mai complicate la un moment dat sau că viața este prea scurtă și se duce și ea, ni-i răpește și pe cei dragi de lângă noi și ne lasă, mult prea repede uneori, singuri și uitați, fără drept de apel pentru a schimba ceva. Mai regret că nu pot schimba măcar puțin mai mult lumea din jurul meu, regret că țara aceasta are un potențial maxim care nu este exploatat pe deplin. Regret că unii oameni n-au educație, că nu știu să aprecieze frumosul, că nu văd sau nu înțeleg ce se întâmplă cu ei, la modul real. Regret că am avut încredere prea mare, că am fost naiv, că n-am luptat în anumite situații sau că am preferat să tac, când trebuie să fiu mult mai vocal.
