Tinerețe cu parfum de cultură. Maturitate cu iz de management medical
de Loredana NOVAC
Eveline Păuna este o prezență puternică în zona culturală și editorială. Personal, empatizez mult cu stilul său multidisciplinar de a fi și de a face lucruri. Ne unește aceeași pasiune pentru scris, dar și pentru oameni. O urmăream de mult în online, dar am cunoscut-o anul acesta, când m-a onorat cu invitația la emisiunea pe care o realizează la Money.ro.
„Cred că forța vizibilității este dată tocmai de faptul că lumea cuvintelor a rămas pentru mine o mare pasiune. Scriu – cărți și articole – cu detașarea cuiva care nu trăiește din această activitate, ci cu bucuria că scrisul doar subliniază intensitatea momentelor de care am parte, în fiecare zi. Iar această poziționare îmi oferă libertate și bucurie. În lumea culturală m-am format și am performat până la cel mai înalt nivel.
Și, când am simțit că provocările profesionale din acest domeniu nu mă mai dezvoltă, ci doar se repetă de la an la an, de la proiect la proiect, am avut șansa propunerii de a face parte dintr-un concept care e mai mult decât un business medical, este misiunea unui medic excepțional de a face performanță în Medicina Vasculară și nu numai. Dr. Toni Feodor a fondat Clinica Vascularte pentru a le oferi românilor șansa unor tratamente performante și, totodată, accesul la… artă vasculară.
Cred că sunt partea de «Arte» din Vascul…arte. Acesta este proiectul meu de suflet, în acest moment. Îmi asum cu responsabilitate misiunea de Manager General.”
Eveline, bine ai venit în universul Lace Magazine!
Cum arată o zi obișnuită pentru tine între scris, evenimente, implicarea în lumea culturală și, mai nou, provocarea clinicii medicale în care lucrezi?
Pentru mine, e ceva obișnuit ca nicio zi să nu fie… obișnuită. Așa e dintotdeauna. Eu cred că există două feluri în care poți trece prin timp. Așteptând să se scurgă faimoasele „8 ore de program” și făcând doar ceea ce este „în fișa postului” sau având inițiativă, creativitate și hotărâre.
Încerc să obțin maximum de la fiecare zi. Să fiu atentă la fiecare om pe care îl întâlnesc, să nu ratez nicio oportunitate de a construi ceva care contează. Sunt foarte atentă la viață și la întâlnirile pe care mi le scoate în cale și îmi doresc să onorez fiecare șansă de a face lucruri excepționale. Scriu cu mult mai puțin decât mi-aș dori.
De fapt, scriu din ce în ce mai rar. Cred că sunt într-o altă etapă. Cel mai mult am scris în perioada pandemiei, când lumea a părut că stă în loc și semnele creativității puteau face diferența între timpul care trece degeaba și timpul care trece cu sens. Acum simt că am atât vârsta, cât și experiența potrivite să fac performanță într-un alt domeniu. Cel medical. Mai dinamic și contratimp.
Cât despre lumea culturală… ei bine, am crescut, m-am format și am lucrat multă vreme în spațiul cultural. Deja accesul la această lume nu este un simplu job, ci un mod de viață. În lumea culturală am mulți prieteni, e universul pe care îl cunosc cel mai bine. Iar recunoștința mea pentru felul în care vezi viața odată ce ai acces la artă nu se va schimba, indiferent de ce va scrie pe cartea mea de vizită.
Ai intervievat numeroase personalități. Care a fost una dintre „marile întâlniri” care te-a marcat cel mai mult și de ce?
Singurul interviu pe care l-am realizat și nu l-am publicat este tocmai cel cu omul care a avut încredere în mine poate mai mult decât am avut eu însămi, dr. Toni Feodor, fondatorul Clinicii Vascularte. Cred că dincolo de orice „negociere” profesională care să mă facă să renunț la lumea culturală pentru lumea medicală, curiozitatea și uimirea cu care i-am adresat eu întrebări și sinceritatea și credința cu care a răspuns m-au făcut să aleg acest drum nou. În cadrul a ceea ce stabiliserăm că va fi un interviu, am înțeles încă o dată că tezaurul de frumos din sufletul unui om nu e întotdeauna material jurnalistic.
Uneori sunt comori prea sensibile pentru a fi expuse în vitrinele ecranelor cititorilor. Desigur, m-au marcat pentru totdeauna interviurile din seria „Nemuritorii”, pe care le-am și publicat cu acest titlu întrun volum despre Marii Plecați: Mircea Albulescu, Marin Moraru, Valeriu Lazarov, Radu Beligan, Augustin Buzura, Bogdan Baltazar, Ion Lucian, Sergiu Nicolaescu, Ileana și Romulus Vulpescu… și nu numai. Cele mai prețioase interviuri sunt cele pe care mi le-au lăsat cu rol testamentar oameni-reper ai trecutului nostru recent. Acestea sunt întâlniri care nu mai pot deveni vreodată „reîntâlniri”. Altfel, mă bucur că, din punct de vedere jurnalistic, încă am performanțe mediatice care generează știri.
Pentru multe femei, feminitatea se împletește cu forța. Ce înseamnă pentru tine eleganța astăzi?
Au fost perioade care m-au transformat într-o femeie puternică. Acum vreau să fiu o femeie fericită! Eu cred foarte mult în profunzimea privirii. Observ deseori că oamenii superficiali au priviri de suprafață, indiferent de câți ani de viață au. Iar oamenii cu multă viață în ani, cei care au avut grijă de sufletul lor și al celor din jur, cei care au fost nevoiți să se reinventeze, să ajute, să asculte, să conteze au priviri adânci, cu profunzime și sclipire.
Fiți atenți la privirile oamenilor. Transmit adesea tot ce ai nevoie să știi înainte să acorzi încredere. Eleganța, astăzi, este un semn al luxului interior. Nu mă refer la condiția materială în sine, ci la un stil de viață incompatibil cu felul în care societatea de azi se scaldă în emisiuni de reality show care promovează prostituția sau la știri mereu la fel.
Eleganța, astăzi, este forța alegerii și susținerii unui stil de viață armonios, departe de stridența expunerii cu orice preț. Eleganța e încă felul în care „el” deschide portiera și „ea” nu înjură birjărește la volan. Eleganță e atunci când femeile nu uită să poarte rochii, iar bărbații nu ies la întâlniri romantice în trening. Elegante sunt familiile, nu situationshipurile. Eleganță e când lumea de la birou te recunoaște după stil, nu după orgoliu. Și tot așa… eleganța este acel stil de viață care se ghidează după valori clasice.
Clasicul va rămâne întotdeauna elegant. Opera nu se va demoda niciodată. Dar vor fi din ce în ce mai puțini cei care îi vor înțelege sensul. Și a lor va fi Lumea. Pentru că prefer un cerc restrâns de prieteni cu care să am ce vorbi decât milioane de urmăritori pe rețelele de socializare care să se uite la cum mă pieptăn. Discreția rămâne elegantă. Și rară.
Când ai simțit pentru prima dată că vocea ta are puterea de a schimba ceva?
Când celor pe care îi îndrumam le-am zis să spună că „sună din partea mea”. Când într-o discuție, după ce mi-am prezentat numele, nu a mai fost nevoie să adaug cu ce mă ocup. Și nu sunt etichete obținute cu orgoliu, ci cu mulți ani de muncă pe care cei care ne citesc acum poate nici nu o bănuiesc. Încerc să fac bine împrejur, uneori prin curajul și sinceritatea cu care mă zbat să spun adevăruri, alteori prin șanse pe care le pot acorda, concret. Nu-mi dau seama de un moment clar, în timp. Cred însă că forța mea s-a modelat.
La început, prin curajul și conștiinciozitatea pe care le aveam. Apoi prin experiența și rezultatele obținute. Și acum îmi place să cred că mi-am format un stil pe care oamenii îl recunosc. Și prin felul acesta al meu, îi molipsesc deseori și pe alții să fie atenți împrejur.
Într-o lume în care viteza dictează ritmul, cum reușești să păstrezi profunzimea în dialogurile cu invitații tăi?
Sunt un om fără răbdare. Eu nu am înțeles niciodată de ce să aștept, dacă ceva se poate face „acum”. Pentru mine, timpul este cea mai prețioasă resursă. O resursă pe care nu o risipesc. Nu merg la evenimente la care nu-mi face plăcere să particip, nu accept proiecte în care nu cred… Cu toate acestea, viața are felul ei de a mă face să am răbdare. Și mă răsplătește cu ceea ce mi se potrivește, când sunt pregătită să primesc. Uneori, mi se pare că sunt pregătită de mai devreme, dar mă gândesc și că poate Dumnezeu caută să-mi ofere ceva ce merit.
Cu alte cuvinte, dacă uneori pare că toate stagnează, e poate pentru că noi înșine suntem acel „ceva bun” ce li se întâmplă celorlalți. Invitații pe care îi am în fața microfonului știu de la început că întâlnirea noastră sub formă de interviu nu este cu scopul de a avea cifre de audiență incredibile, cu orice preț și cu titluri care „vând”, ci discuții cu sens pentru cei care încă au timp să asculte. Fie ei mai puțini.
„Eleganța, astăzi, este forța alegerii și susținerii unui stil de viață armonios, departe de stridența expunerii cu orice preț.”
Ce crezi că lipsește cel mai mult scenei culturale din România și cum ai schimba asta dacă ai avea o „baghetă magică”?
Eu am încetat să vreau să schimb lumea. Și la nivel micro, și la nivel macro. Nu suntem centrul universului decât pentru câțiva oameni. Nici pe aceștia nu trebuie să vrem să îi schimbăm, ci să îi iubim pentru ceea ce sunt, pentru cum sunt. Desigur, cred în evoluarea împreună. Însă cred și în libertatea fiecăruia de a fi autentic. Deseori apreciem simple „proiecții” ale celorlalți, eforturi ale lor de a ne fi pe plac. E extrem de nociv acest lanț. Cred că este o binecuvântare să fii autentic și să-ți găsești oameni care să te placă pentru cine ești și pe care, de asemenea, să îi apreciezi pentru onestitate.
Deci, dacă aș avea o baghetă magică, cu siguranță aș avea alte priorități decât să schimb scena culturală din România. Scenă pe care, dacă o privesc așa cum e ea, îmi dau seama că există din ce în ce mai multe producții muritoare și prea rare cele care dăinuie. Deseori, rațiunile economice sunt cele care fac ca produsele culturale să nu mai fie tezaurizate, ci consumate.
Dacă ar fi să te descrii printr-un singur cuvânt, care ar fi acela?
Sinceră.
În ce momente te reîncarci și unde îți cauți inspirația?
Mă încarc ori de câte ori apare o componentă creativă în ceea ce fac. Și se întâmplă aproape zilnic. Mă regăsesc deseori în fața icoanei, la mica biserică unde merg să-L întreb pe Dumnezeu câte și mai câte. În brațele părinților mei, unde încap indiferent de cât de mare m-am făcut. La câte o poveste și ceva delicios cu bunica. Și lipită de inima celui care o face pe a mea să bată mai tare!
Femeia la 30 de ani. De ce ai scris-o și care a fost scopul? Ce are în plus sau care e diferența între cartea ta și cartea cu același titlu a lui Balzac? De ce același titlu?
Vârsta de 30 de ani este, pentru fiecare femeie, un prag, un moment de bilanț interior. Mi s-a părut dintotdeauna că, la această vârstă, femeia înflorește, în toate palierele vieții ei. Am simțit să marchez acest moment printr-o confesiune publică, o carte cu care au rezonat foarte multe femei. Eu însămi am recunoscut și ce am împlinit și ce mai am de împlinit și am vrut să subliniez că fiecare femeie are povestea sa. Nu se pot face clasamente despre „cum e mai bine”, ci putem doar, noi toate, să fim în armonie cu șansele și neșansele vieților noastre.
Ce urmează pentru tine? Ne poți dezvălui un proiect viitor?
Spun adesea că, uneori, Dumnezeu visează mai frumos decât mine. Și am încredere că va continua să fie atent și bun cu mine!
