Interviu Special cu Gică Popescu, legenda Generatiei de Aur. Între trecut, prezent si viitor.
„Cea mai frumoasă perioadă din cariera mea au fost cei doi ani la Craiova. Acolo m-am simțit cel mai iubit de public, cum nu am mai fost niciodată, nici măcar la Eindhoven, Galatasaray sau Barcelona
La Galatasaray parcă acum simțim dragostea mai mult, față de atunci când jucam, când nu realizam cât eram de iubiți, de fapt.”
Povestea lui Gică Popescu are emoția vacanțelor de vară de la Calafat, când pe la 8-9 ani începuse să descopere sportul care i-a schimbat viața. Așa cum se întâmplă de multe ori, în viața fiecărui om, este acel înger păzitor căruia i se arată cumva talentul tău și te crește pentru a deveni ceea ce el crede că poți fi!
„Pe la 11-12 ani, m-a remarcat Ghiță Valentin. Este omul căruia îi datorez enorm, pentru că el m-a crescut de când eram un «pitic». Apoi, am jucat la juniorii de la Dunărea Calafat, iar la 14 ani am făcut pasul către echipa mare a Dunării Calafat. Pot spune că sunt rezultatul efortului, răbdării și dedicării sale, căci, spre exemplu, când eram la liceu, pierdeam antrenamentele echipei mari, ele desfășurându-se dimineața, eu fiind la liceu, iar nea Vali venea în f iecare după-amiază cu mine și încă un coleg să facă antrenament zi de zi. Numai pentru noi doi. Acesta a fost începutul, la Calafat.
După… a fost PASIUNE și multă, multă muncă… Orice ai face în viața asta, dacă nu pui suflet, dacă nu te dedici și dacă nu muncești enorm, nu reușești. Iar eu cu fotbalul am avut o relație în care am pus mult suflet și în care am muncit enorm.”
Am crescut într-o familie cu fotbalul în sânge.
Tata în tinerețe a jucat fotbal, pozele cu el și echipa de la acea vreme reprezentau pentru mine motive de laudă la școală! „Uite, aici e tata! Aici e Balaci”, le spuneam colegilor în generală.
Nu exista meci la care tata să nu se uite la TV sau pe care să nu-l asculte la radio. Îmi răsună și acum în urechi „gooooooooool-ul” lui Ilie Dobre. Duminica era ziua în care tata mergea mereu la fotbal pe terenul de peste calea ferată de la Gura Beliei. Se strângeau toți vecinii, iar pe mine tata mă punea uneori în poartă, spre disperarea tuturor, căci golurile se numărau…
Alături de fratele meu, colecționam prin anii ’90 și ceva cartonașe cu fotbaliștii Generației de Aur.
Fratele meu era fascinat de Gică Popescu, Gică Hagi și Adrian Ilie.
Nu cred în întâmplări. După câteva luni în care am discutat despre acest interviu cu Gică Popescu, am realizat acest interviu emoționant în ziua în care fratele meu Bogdan ar fi împlinit 39 de ani!
Îi dedic acest interviu cu inima plină de emoție! Poate mă vede de undeva dintre stele.
Știu că toată lumea v-a întrebat de-a lungul timpului acest lucru, dar spuneți-ne și nouă, de unde pasiunea pentru fotbal?
Povestea mea cu fotbalul a trecut la un alt nivel mai mare decât pasiunea mea de a juca „miuța” în fața casei de la o întrebare – „Cum te cheamă, copile?” – pusă de unul dintre cei care mi-au influențat destinul la un turneu de fotbal al liceelor desfășurat la Craiova. Această persoană se numea Nicolae Zamfir, persoana care efectiv mi-a schimbat destinul. După acel turneu al liceelor, nea Țîcă a venit la Calafat, mi-a vizitat familia, încercând să-i convingă că locul meu nu e la Calafat, ci la Craiova, la echipa de tineret.
Mama a fost sceptică la început, pentru că ea iubea haina militară și mă vedea terminând liceul militar. Cum la noi în Oltenia „cântă cocoșul”, tata a învins și de această dată, iar într-o săptămână eram deja la Craiova.
Ați ales totuși tot o „uniformă”...
Da, și nu doar una. De-a lungul anilor, am ajuns să port tricourile multor echipe valoroase, iar cu asta mă voi mândri mereu. Zarurile au fost aruncate în vara în care dădeam treapta a doua la liceu, iar condiția pentru a rămâne la Universitatea Craiova era să luăm treapta a doua. Eu am luat-o și am rămas la liceul de chimie din Craiova, iar colegul alături de care am plecat a picat examenul și s-a întors la Calafat.
Există un antrenor sau un coechipier care v-a marcat decisiv cariera? Un om care, prin ceea ce a făcut în ceea ce vă privește, v-a transformat viața?
Da, sunt cei de la începuturi. Ghiță Valentin, despre care ați amintit la început, de la Calafat, căruia îi datorez „abecedarul fotbalului” (fundația), și, bineînțeles, Nea Țîcă Zamfir, cel care m-a adus la Craiova.
Lucrurile de bază și cele mai importante, în fotbal, le înveți la juniori. Echipele mari profită de acest abecedar care este, până la urmă, bagajul tău de cunoștințe fotbalistice.
Avantajul acelor vremuri era că antrenorii erau pasionați și puneau suflet în tot ce făceau, acum lucrurile s-au schimbat. Majoritatea antrenorilor de la copii sunt ghidați mai mult de câștigurile financiare decât de pasiunea pentru fotbal și de educarea copiilor.
Așa era Nea Vali și nea Țîcă puneau mult suflet în tot ce făceau. De multe ori ajungeau să-i ia pe copii acasă la ei să le dea să mănânce atunci când cantinele unde mâncam erau închise.
Ați amintit de Barcelona. Ați simțit oare diferențe între stilul de joc sau mentalitatea de acolo comparativ cu România?
M-am transferat în străinătate, la Eindhoven, după Mondialul din ’90. A fost primul meu contact cu fotbalul mare. În timpul mondialului, îmi amintesc că am avut câteva zile contractul cu Real Madrid pe noptiera din camera hotelului, ajungând să refuz contractul la Madrid, care era și este, poate, cel mai important club din lume, din simplul motiv că nu realizam atunci ce înseamnă Real Madrid cu adevărat. „Premiul” pentru refuzul la Real Madrid l-am primit ani mai târziu, când am pus pe braț banderola de căpitan de echipă la Barcelona.
Toate experiențele mi-au influențat parcursul profesional. Îmi amintesc că, la Eindhoven, primele 6 luni au fost foarte grele, deoarece în Olanda disciplina era la alt nivel. Eu veneam dintr-un fotbal semi-amator, unde, spre exemplu, dacă aveam antrenament la ora 10, puteam ajunge cu 10 minute înainte, nu se supăra nimeni. În Olanda, trebuia să ajungi cu o oră înainte, ca să socializezi, să bei o cafea cu colegii și să te pregătești pentru antrenament. Am avut noroc că m-am adaptat foarte repede, lucru care m-a ajutat să mă integrez atât în echipă, cât și în cultura de acolo.
Cum a fost perioada de la Galatasaray?
Aș putea spune că, alături de perioada Barcelona, a fost una dintre cele mai frumoase perioade din cariera mea. Am făcut dintr-o echipă iubită în Turcia una respectată în Europa. Am făcut istorie. Am câștigat trei titluri de campioni, două cupe ale Turciei, cupa UEFA și super cupa Europei. Am făcut Galatasaray cea mai bună echipă din istoria fotbalului turc.
„Fotbalul îți dă lecții în fiecare zi, dacă nu faci ce trebuie.”
Ați respirat vreun pic în perioada aceea tumultoasă? Sau a fost o perioadă a vieții foarte intensă, pe care nu ați simțit-o personal?
Nu! Ai timp de toate. În Olanda, aveam o problemă și mulți jucători erau supărați pe mine că eu nu ieșeam. În Olanda, lumea, după meci, iese afară, iese în club, până la 4, 5 dimineața. Jucătorii ieșeau cu presa, cu jurnaliștii, însă dacă nu li se putea reproșa nimic pe teren. Din punctul acesta de vedere, Olanda era foarte libertină. Pe ei nu îi interesa ce faci în timpul liber, ci doar ce făceai pe teren, la meciuri.
Care a fost cel mai frumos moment trăit în tricoul naționalei? Pentru că, din punct de vedere al publicului, cel mai frumos moment al lui poate să fie diferit de cel mai frumos moment al dumneavoastră!
Am avut foarte multe momente frumoase în tricoul echipei naționale. Cu toții ne raportăm la Mondialul din ’94, pentru că acela a fost mondialul cu cea mai bună performanță din istoria fotbalului românesc. Dar a fost și momentul senzațional de la meciul cu Danemarca, atunci când ne-am calificat pentru Mondialul italian, iar pentru mine și pentru ceilalți colegi ai mei a fost un moment de glorie, pentru că era primul turneu de campionat mondial la care participam după 20 de ani de la Mondialul mexican.
Am putea spune că atunci s-a născut Generația de Aur. După aceea a urmat Mondialul american în ’94, apoi în 1996, Campionatul European din Anglia, Mondialul francez, în 1998, și ultimul turneu f inal, europeanul din Belgia și Olanda, din anul 2000. În total, cinci turnee finale, două de campionat european și trei mondiale. Pentru mine, tricoul echipei naționale a fost cel mai iubit tricou pe care l-am îmbrăcat în toată cariera mea, iar intonarea imnului am ascultat-o de peste 200 de ori, la naționala de juniori, tineret, olimpică și naționala mare, de fiecare dată, cu un nod în gât.
Credeți că mai sunt șanse reale să mai „apară” o Generație de Aur cu acel nivel de performanță?
Să dea Dumnezeu, asta așteptăm de prea mult timp. Așteptăm de când s-a încheiat cariera Generației de Aur să vină o generație care să ne ia locul și, de ce nu, care poate să aibă rezultate mai bune decât noi. Din păcate, lumea încă se raportează la performanțele Generației de Aur, așteptând ca actuala echipă națională să facă pasul către Mondialul american și să intre pe un drum al performanțelor, așa cum am făcut-o noi.
Dar, oare, ce credeți că lipsește? Fără a judeca.
Să nu ne ascundem după degete. E vorba despre calitate, în primul rând. Nu au calitatea pe care o aveam noi. Dacă ar fi avut calitate, probabil că aveau rezultate mai bune sau, cel puțin, la fel de bune ca ale noastre. În al doilea rând, nu știu dacă simt tricoul echipei naționale la fel cum îl simțeam noi.
Cum v-ați adaptat după retragerea din fotbal?
Eu sunt o persoană care se adaptează foarte ușor, indiferent de circumstanțe, asta m-a ajutat și după terminarea carierei de jucător să fac alte lucruri, eu nedorindu-mi vreodată să devin antrenor.
De ce?
Din două motive. Primul este că nu mi ar fi plăcut să fac doar antrenorat. Cel mai important este că, având copii, prioritatea numărul unu a mea era reprezentată de copii și de educația lor. Dacă m-aș fi făcut antrenor, mă gândeam atunci, era imposibil să antrenezi o singură echipă într-un singur oraș, București. Eu mă stabilisem în București la momentul retragerii. Ca antrenor, trei luni ești aici, apoi ești în altă parte. Copiii schimbau școala. Pentru educația copiilor nu am făcut asta, am vrut să termine școala acolo unde au început-o. Am pus mare accent pe educația copiilor, pe stabilitatea familiei și am renunțat la o eventuală carieră de antrenor.
Se oglindesc aceste sacrificii în alegerile copiilor dumneavoastră?
Nico joacă fotbal, a luat-o pe urmele mele. Are 22 de ani și e foarte talentat. Maria a făcut ESADE Business Administration, una dintre cele mai bune facultăți din lume. A făcut masterul la Londra, a făcut schimb de experiență la Paris. Eu îi sfătuiesc pe toți părinții, dacă au posibilitatea, să își ducă copiii la școli bune, educația de calitate e totul.
Eu am investit mult în educația lui Nico și a Mariei. Am plătit ore suplimentare, când a trebuit să fac asta. Am fost foarte fericit când Maria nu a picat niciun examen la Barcelona și a terminat cu brio facultatea. Asta e bucuria mea cea mai mare în prezent. Să îți vezi copiii și să știi că toate speranțele pe care ți le-ai pus în ei nu au fost înșelate.
Asta e satisfacția pe care trebuie să o primim noi de la copiii noștri. Ce ar trebui să primim altceva, bani? Să ne ferească Dumnezeu să avem nevoie de bani de la copiii noștri. Dar să îi vezi că reușesc în viață, că fac lucruri, că sunt realizați în viață, că reprezintă ceva, asta este tot ce contează. Când stai de vorbă cu ei, să vezi că te depășesc. Pentru că noi și părinții noștri nu am avut posibilitatea să facem școlile pe care le-au făcut ei.
Cum credeți că a apăsat pe umerii copiilor, pozitiv sau negativ, faptul că sunt copiii lui Gică Popescu?
Presiunea le-am pus-o eu și le-am spus că ei poartă un nume de care îi rog să nu își bată joc.
Ce vârste aveau când le-ați spus asta?
Întotdeauna le-am spus asta. De mici, până acum. I-am spus Mariei că, dacă vrea să facă facultăți, atunci să facă facultăți de nivelul echipelor unde eu am jucat fotbal. Eu am jucat la cel mai mare nivel. Vrei să faci facultate? Să fie în primele 10. Să fie top, top, top. Maria a intrat și la Bocconi, la Milano, la ESADE și la încă două facultăți de renume. A aplicat la 10 dintre cele mai bune facultăți existente și a fost admisă la 4. Am sfătuit-o să aleagă Essade și Barcelona pentru a-mi „călca pe urme”.
Pe soția dumneavoastră am văzut-o mereu ca o doamnă extrem de discretă. Ce rol a avut domnia sa în succesul dumneavoastră și în echilibrul pe care ați reușit să îl păstrați în familie?
Eu mi-am cunoscut soția în ’97. Am fost prieteni doi ani, iar în ’99 ne-am căsătorit. Deci era perioada de glorie la Galatasaray. A fost soție de fotbalist din ’99 până în 2003. Deci patru ani, plus doi în care am fost prieteni.
Soția mea a fost întrebată, în rarele sale apariții, ce iubește cel mai mult. Ea a răspuns: „Să fiu mamă”. Și asta spune totul despre discreția și reperele ei în viață. Nu și-a dorit expunere ori să iasă în evidență. Este o mamă incredibilă. Când s-au născut copiii, nu am știut nimic de creșterea lor, nu m-a trezit o dată noaptea să schimb pampers. Am stat cel mult o oră, două cu copiii, cât se ducea ea la coafor, la sală și așa mai departe. Dar ea s-a ocupat de educația lor în totalitate.
A oferit liniște. Întotdeauna.
Mi-a oferit-o ca să mă pot ocupa de fotbal, iar ea era doar cu copiii. Vorbește cu Maria de 10 ori pe zi, cu Nico la fel. E foarte dedicată copiilor și așa a fost dintotdeauna. Și ajută mult să știi că nu trebuie să te ocupi decât de ceea ce ai tu de făcut. Pe mine m-a ajutat enorm și am avut libertatea aceasta.
Eu mereu am petrecut timp cu ei, m-a interesat educația lor, să fiu alături de ei, dar nu am fost prezent oră de oră, cum a fost ea. Asta a ajutat enorm.
Care a fost cea mai grea lecție pe care v-a dat-o fotbalul?
Fotbalul îți dă lecții în fiecare zi, dacă nu faci ce trebuie. Eu și acum îi spun copilului meu. Am avut acum două zile meci cu el și sunt foarte exigent. Tot timpul îi spun: „cum te antrenezi așa joci”. Meciul nu poți să îl pregătești cu o zi înainte. Îl pregătești de a doua zi după meciul care a trecut, zi de zi. Asta înseamnă să fii profesionist. Înseamnă să faci totul în jurul fotbalului. Fotbalul e prioritatea numărul 1. Cât timp joci fotbal, de la 16 ani până când te lași, prioritatea trebuie să fie fotbalul. Să mănânci, să te odihnești gândindu-te la fotbal, să ieși în oraș gândindu-te că a doua zi ai antrenament.
Deci tot ce faci o faci pentru fotbal. Și, dacă nu ești atât de serios în fiecare zi, fotbalul te pedepsește. Am primit nenumărate lecții. Nu zic bine „lecții”, pentru că eu am fost foarte, foarte serios. Îți dă semnale. Dacă nu le înțelegi, nu e bine. Dacă le înțelegi și le reglezi, e OK. Nu am avut accidentări importante, pentru că tot ce am făcut vara, când veneam în vacanță, era să mă duc și să fac recuperare la nămol în Mangalia, mă pregăteam pentru noul sezon. Ieșeam și noi seara în discotecă, atunci se numeau discoteci, acum se numesc cluburi, dar dimineața, de la ora 9 la 12, eram la tratament pentru recuperare. Cine mai face asta acum? Stăteam ore întregi făcând tot felul de proceduri, iar când terminam această perioadă eram ca „nou”.
Cum ați trăit, la nivel personal, cea mai grea perioadă din viața dumneavoastră și ce v-a ajutat să rezistați psihic atunci?
Știi vorba aceea românească: „Ce nu te omoară te întărește”. Începutul a fost foarte, foarte complicat, în momentul în care nu te aștepți, te ia ca din oală. Eu aveam program făcut pentru toată săptămâna respectivă, erau alegerile a doua zi (alegerile FRF). Șocul a fost brutal. Primul gând care îți vine în minte este că ți s-a terminat lumea, gata. După care intervine puterea fiecărui om de a suporta o experiență ca aceea, care este traumatizantă la început. După aceea ține de tăria fiecăruia de a se adapta și de a face acel lucru. Primul lucru pe care mi l-a zis directorul penitenciarului a fost: „Uitați ce ați fost afară!” Și am uitat.
A contat acolo că sunteți Gică Popescu?
Nu. Acolo nu contează nimic. Doar simpatia celorlalți. Toată lumea se urca pe gard și striga la mine. Dar, atunci, e doar șocul. Prima lună e groaznică. După care, ca să treacă timpul, trebuie să ai activități, să faci lucruri.
Ce ați învățat atunci?
E vreo lecție care v-a schimbat abordarea în fața vieții? Atunci, mi-am schimbat foarte mult prioritățile. Acolo realizezi că multe lucruri pe care le credeai sunt diferite. Îți dai seama ce fel de oameni ai în jurul tău, atunci se vede. Poți avea niște surprize. La mine au fost 90% pozitive și 10% negative, dar care au contat mai mult decât alea pozitive. Am fost trădat de oameni pentru care aș fi băgat ambele mâini în foc. Aici se văd oamenii. Am avut 90% oameni care au venit, au vrut să ajute și mi-au fost alături.
Ce credeți că v-a vulnerabilizat în situația aceea?
Eu am ieșit de acolo mult mai puternic decât am plecat. Sunt foarte puternic mental. După ce a trecut perioada de o lună, gata. Trebuie să îți găsești de lucru.
Ce v-ați găsit de făcut acolo? Ați citit?
Am scris poezii și o grămadă de lucruri. Zi de zi. Nu a fost zi să nu scriu.
Dar dumneavoastră cum ați suportat acea perioadă?
Foarte, foarte greu. Nu se aștepta nimeni. Soția mea a devenit atunci de-o putere incredibilă. Șansa mea a fost că ea venea ori de câte ori voia la mine pentru că e de profesie avocat. A venit dimineața și seara, 10 luni. Apoi, în următoarele luni, am rugat-o să nu mai vină și dimineața, că nu mai făcea față, venea doar seara. În 10 luni, n-a lipsit o zi. A fost de-o tărie impresionantă.
Aveți o imagine impecabilă. Cât de mult înseamnă imaginea pentru dumneavoastră și cât efort depuneți pentru asta?
Nu am făcut niciodată eforturi. Mie îmi plăcea să mă îmbrac elegant încă de când eram la Craiova. Eram puști. Ne duceam la Sibiu, unde era fabrică de costume, și îmi cumpăram de acolo. Mă duceam peste tot în costum. Când eram la Eindhoven mă duceam la antrenament tot în costum, așa cum o făceam și la Craiova, iar la un moment dat, când s-a organizat o partidă de pescuit cu întreaga echipă, Gerets, căpitanul echipei, a venit la mine și mi-a spus: „Vezi să nu-ți uiți costumul”. Atunci am realizat că era ceva în neregulă cu modul meu de a mă îmbrăca.
Intr-o săptămână fără evenimente vă îmbrăcați în blugi, spre exemplu?
Nu. Îmi place foarte mult să mă îmbrac în costum. Am suferit foarte mult când jucam fotbal și, cum prindeam o ocazie să mă îmbrac în costum, mă îmbrăcam. Întotdeauna am preferat costumul în locul blugilor sau al treningului. Mă duc la sală în fiecare zi și mă întreabă prietenii de ce mă duc în fiecare zi. Și eu le zic: „Eu port mărimea 50 la haine. Dacă mă îngraș, trec la 52, și la ce garderobă scumpă am… nu îmi permit să o schimb! Sunt obligat să rămân la mărimea 50!”
Mai aveți Școala de fotbal?
Da, dar nu-mi produce niciun fel de satisfacție, fiindcă un lucru pe care nu poți să îl controlezi, să fii acolo întru totul, să îi dai viață, nu funcționează.
Nu v-ați gândit niciodată să vă axați pe ea, să o dezvoltați?
Nu, ar trebui să mă mut la Craiova. Școala a fost un proiect făcut cu sufletul, pentru nașul meu. Nu am știut că o să ajungă să aibă alte dimensiuni, am făcut inițial o bază sportivă, investiția financiară fiind și ea destul de mare.
Pentru părinții dumneavoastră cum a fost să fie părinții lui Gică Popescu? Au fost fericiți?
Din păcate, nu pot să îi mai întreb. Tata nu mai e, iar mama e la un azil, bolnavă de Alzheimer. Normal că au fost mândri, dar pentru ei nu eram Gică Popescu, eram Gică și atât. Tata venea la toate meciurile, atunci când eram la națională. Ce poate să fie mai frumos pentru un părinte? Toți ne dorim asta. Să îți vezi copilul realizat, să fie mai sus decât tine. Părinții mei au trăit momentele acestea de satisfacție incredibilă, perioada mea de glorie la echipele de club și la echipa națională.
Cum vă vedeți peste 10 ani? Cum ar arăta o imagine perfectă?
Cred că mai stau cinci ani și mă las de business. Mint. (Zâmbește.) Mă duc la pescuit, mă urc pe barcă, fiindcă îmi place să navighez. Vreau să mă plimb, îmi face plăcere să trăiesc. Am energia mamei. E leoaică, la fel ca fata mea. Mama a fost de-o energie incredibilă. Tata, dacă lua foc casa, nu alerga. Tata zicea: „mie mi-a zis mama mea să mă feresc de muncă și de soare”. Dar avea un umor fenomenal, incredibil. Eu am semănat cu mama…
