Interviu Special cu Cornel Mihalache, Director al Centrului de cercetare, documentare și promovare „Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu.
Interviu de Loredana Novac
Bună ziua, domnule Mihalache. Mulțumim pentru deschiderea de care ați dat dovadă pentru acestui interviu, realizarea dar și pentru sprijinul oferit pentru organizarea evenimentului de lansare a ediției nr. 17 Lace Magazine la Târgu Jiu.
Vă mulțumesc mult, doamnă Loredana Novac, pentru oportunitatea de a apărea în frumoasa dumneavoastră revistă. Și pentru acest tip de evenimente am creat acest spațiu, Pavilion ART 360, la parterul stadionului – navă extraterestră din Târgu Jiu, Bd. Constantin Brâncuși, nr. 6.
După 28 de ani petrecuți în Televiziunea Română și 15 ani dedicați filmului documentar, ați decis să vă retrageți din activitate și să vă dedicați lui Brâncuși, odată cu decizia de a participa la concursul pentru funcția de director al Centrului de Cercetare, Promovare și Documentare „Constantin Brâncuși” . Ce v-a determinat să luați această decizie? De ce Brâncuși?
Vă rog să adunați 28 cu 15. Fac 43. Primii 15 ani i-am petrecut la Studioul cinematografic Sahia Film, învățând de la zero, adică de la cărat aparatele de filmat (și erau grele). Am avut profesori buni, foarte buni, care m-au învățat ce este documentarul, ce este filmul, ce este viața și cum trebuie trăită. Mirel Ilieșiu, Doru Segal, Felicia Cernăianu și Willy Goldgraber și mai tinerii pe atunci Laurențiu Damian, Bose Ovidiu Paștina, Copel Moscu.
Și mulți alții. Apoi, când studioul s-a desființat, am dat concurs la Televiziunea Română și, din februarie 1997, am lucrat acolo 28 de ani. Nu m-am retras din activitate. Am ieșit doar la pensie. Și s-a potrivit să pot da concurs pentru acest post de la Târgu Jiu. Din 1993 până azi am făcut câteva filme documentare și anchete și reportaje pe subiectul Brâncuși și cred că nu l-am trădat vreodată.
O viață de om petrecută în TVR. Cum ați găsit acum 28 de ani Televiziunea Română și cum ați lăsat-o acum, la plecare?
În 1997 era o instituție media importantă. Cu forță socială, cu valoare de comunicare, aservită totuși puterilor care s-au succedat. Or, astea din ce în ce s-au diminuat, au apărut multe posturi noi, a apărut internetul, managementul nu a ținut pasul cu noile provocări, audiența s-a diluat. Senzația că pedalezi în gol m-a făcut să mă retrag și să-i las pe alții mai tineri în locul meu. Vorba unei prietene cu părul portocaliu la un festival: „Hopa! Uite și dinozaurul!”; mi-a pus o oglindă în față. Mi-ajunge. Asta nu înseamnă că nu o să mai fac niște filme.
Ați fost de-a lungul anilor norocos să vi se recunoască munca printr-o serie de premii care v-au fost oferite. Amintim aici premiul APTR pentru anchetă (1997), premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de teatru (2002), premiul Clubului Român de Presă pentru ancheta „1989”. Dintre toate producțiile premiate, ce credeți că ar trebui neapărat văzut de orice om din România și de ce?
Sunt mult mai multe premii. Nu cred că ar trebui ratat primul film, De Crăciun ne-am luat rația de libertate, 1990, realizat împreună cu Cătălina Fernoagă și Alexandru Doru Spătaru, apoi vă amintesc câteva: Zi că-ți place, o docuficțiune după un text de Valentin Nicolau, Canalul, un film după un text de Kincses Elemer, Un film mai puțin vesel, mai mult trist, poetic și sfătos, la care am lucrat 26 de ani, Manifest – Scrisoare pentru un prieten și înapoi către țară, după un poem de Ruxandra Cesereanu, care mi-a adus al doilea premiu UNITER (One-women show cu actrița Mara Opriș); desigur, Brâncuși, precum și filmul Phoenix Har Jar.
Despre celălalt subiect al vieții mele, multe filme despre ce s-a întâmplat în 1989, din care trebuie văzute Piepturi goale și buzunare pline și neapărat seria de 22 de episoade 1989. Decembrie roșu, în colaborare cu colegul meu Răzvan Butaru. Nu ai spațiu în revistă cât am lucrat eu în 28 de ani..
Cum ați găsit, din perspectiva noii funcții, Centrul Cultural Brâncuși atunci când l-ați preluat ca management?
Ușor trist, ușor neimplicat.
Cum evaluați rolul cultural al centrului din perspectivă locală, națională și internațională?
Rolul nostru este să administrăm Ansamblul Monumental, să avem grijă de el. Să-l curățăm de praf, să-l iluminăm, să-l punem la dispoziția vizitatorilor. Să aducem specialiști care să aibă grijă anual de piatra monumentelor, să aducem (prin Institutul Național al Patrimoniului și Ministerul Culturii) specialiști în remetalizarea Coloanei fără sfârșit, pentru că au trecut 25 de ani de la ultima metalizare. Să adunăm și să digitalizăm arhivele oamenilor importanți care s-au ocupat de Brâncuși: Sorana Georgescu Gorjan, Barbu Brezianu, Ion Pogorilovski.
Anul acesta este dedicat lui Constantin Brâncuși. 150 de ani de la naștere. Cum evaluați, din punct de vedere al activităților, evenimentelor planificate anul acesta, atenția instituțiilor culturale către Anul Constantin Brâncuși? Sunteți mulțumit?
Sigur că avem o serie de expoziții, sub titlul „Brâncuși ne privește pe toți”, la București, la Muzeul Național de Artă al României, la Târgu Jiu, la Craiova, la Muzeul Cărții și Exilului Românesc. Dar încercăm să le facem cu măsură, repet, fără prea mult zgomot și sforăitorisme naționaliste.
Ce a pregătit instituția pe care o conduceți pentru anul acesta? Avem un calendar stabilit?
E prea mult. S-a depășit măsura. Toată lumea se ocupă de Brâncuși în februarie 2026. Toată lumea sună la noi, toți vor imagini și fotografii cu Brâncuși. Aceste lucruri costă, înseamnă drepturi de autor și nu noi le avem. Și în această mulțime de manifestări intră și unele neavenite, tot felul de concursuri de pictură, desen despre Brâncuși și opera sa, ceea ce duce la vulgarizare și derizoriu. Nu cu dansuri populare îl omagiem pe Brâncuși.
Există programe dedicate prin care tinerii artiști sunt sprijiniți de Centrul Cultural Brâncuși?
Încercăm să oprim valul acesta de mituri și de fabulații pe seama lui Brâncuși, plecatul lui „pe jos” la Paris, donația atelierului lui către statul român din 1951, lucru total neadevărat, dar de care internetul e plin, încercarea de aducere a osemintelor lui din cimitirul Montparnasse la Hobița, o blasfemie naționalistă, cu scopul de a extrage ADN-ul din oase și a-l compara cu Brâncușii bătrâni din Hobița, poate s-ar potrivi și atunci se va cere moștenirea Brâncuși de la Centre Pompidou; și tot felul de interpretări ale operei lui din ce în ce mai abracadabrante.
Cui se adresează activitățile centrului? Știm cu toții că Brâncuși este un artist complex. Reușim să „împrietenim masele” cu opera sa sau ne adresăm în continuare cunoscătorilor? Credeți că e bine să atingem un public mai numeros sau mergem pe vanitatea care presupune ca publicul prezent să fie familiarizat cu opera lui Brâncuși?
Încercăm tot felul de metode de atragere a interesului celor tineri, mai mult sau mai puțin artiști, parteneriate cu școli și licee, tabere de sculptură și pictură. Există și lucrăm la asta.
Încotro se îndreaptă cultura în România, domnule director?
Nu știu să răspund la această întrebare. Dacă mă uit la filmul Dracula de Radu Jude și la influența tot mai mare a AI-ului… răspunsul e: nu știu.
Ce-l diferențiază pe Brâncuși de alți artiști români? Ce vă vine prima dată în minte legat de unicitatea sa?
Pe mine mă uimește cum un copil care era pus să meargă cu oile, un țăran din Hobița care a fugit de acasă de nenumărate ori în copilăria sa a ajuns să schimbe definiția artei moderne din dicționarul vamal al Statelor Unite. Luatul la trântă cu Michelangelo și Rodin! O minune. Pentru mine, Brâncuși a fost cel mai liber om din lume. Pentru el lumea nu avea frontiere. Pentru că, scrie el: „Patria mea, familia mea, este Pământul care se învârte – adierea vântului, norii care trec, apa care curge, focul care încălzește. Ierburi verzi – ierburi uscate – noroi, zăpadă.”
