Acrobatul pe sârma ghimpată – anxietatea de performanță!
de Claudia IORDACHE
Psiholog – Psihoterapeut – Consilier de dezvoltare personală
Teama, ce facem când te cuprinde teama că nu vei reuși?! Teama că nu ai cum să faci față acestui drum! Îndoiala, toate gândurile negative care te străpung continuu ca niște săgeți ascuțite și nu îți dau voie să mergi, să vezi clar drumul, să vezi câte POȚI, ci îți acaparează toată atenția doar ca să nu cazi!
Când există „darul naturii”, dar este blocată manifestarea acestuia, din cauza anxietății de performanță, pare că totul se năruie. Trăind într-o permanentă teamă, atât de intensă, îți afectează capacitatea de a mai fi funcțional, de parcă ai merge în fiecare zi pe un fir de sârmă, o acrobație zilnică ce acaparează toată mintea. Ruminația devine „motorul” ascuns al acestei stări – o analiză excesivă care întoarce totul pe toate fețele. Fiecare unghi, detaliu, orice posibil pericol, real sau imaginar, devin obiectivul principal al zilelor, dar și al nopților, consumând tot ce ar trebui să fie în procesul unei construcții: entuziasm, pozitivism, bucurie, prezență și speranță.
Simptomele se manifestă cu intensitatea specifică unui atac de panică, dar ceea ce le face cu adevărat copleșitoare este modul în care sunt trăite: corpul intră într-o stare de hipervigilență, cu transpirații, senzația de greață, vertij, ritm cardiac accelerat, tremor, o ușoară senzație de derealizare, idei catastrofale. În acest context, îndoiala față de propria capacitate se amplifică și subminează fiecare intenție, gândirea și acțiunea se blochează, ca și cum întregul sistem psihic ar intra în modul de „freeze” – pauză, suspendând personajul (Acrobatul) în mijlocul unui cadru încărcat de tensiune, dar și de multă fragilitate. Pentru că Acrobatul este forțat să pășească pe o sârmă prea subțire și întinsă parcă prea sus.
Teama de judecată, de eșec, de umilință, de penibil, de a nu atinge standardele autoimpuse sau impuse de alții se transformă în publicul nevăzut, care îl fixează cu o atenție tăioasă. Fiecare pas pare evaluat, fiecare ezitare amplificată. Sub acest reflector rece, Acrobatul nu mai merge doar pe o sârmă; merge pe firul așteptărilor celorlalți, cu propriile exigențe, pe frica de a nu dezamăgi. Presiunea aceasta, constantă și mută, face ca echilibrul să devină nu doar o abilitate, ci o luptă interioară continuă. Fiindcă pentru acest Acrobat, dornic să trăiască pe sârmă, teama nu vine doar din prăpastia de dedesubtul sârmei, ci și din privirile critice – reale sau imaginare – care îl urmăresc.
Această anxietate de performanță nu se declanșează doar în mediul școlar, sportiv, social, profesional, ci se infiltrează în toate spațiile în care omul simte că trebuie să „reușească”, inclusiv în intimitate. Sexualitatea, unul dintre pilonii stimei de sine, devine și ea o sârmă subțire pe care acrobatul pășește cu teamă. La bărbați, presiunea performanței poate declanșa disfuncționalități sexuale; la femei, poate eroda dorința, plăcerea, încrederea în sine, transformând apropierea într un teren minat. În ambele cazuri, anxietatea amplifică nesiguranța, iar nesiguranța hrănește anxietatea, într-un cerc vicios care poate duce la retragere, evitarea intimității sau stări emoționale apăsătoare și confuzionale. Astfel, Acrobatul nu mai luptă doar cu sârma, ci cu propriile standarde, cu vocile interioare, cu privirile critice imaginare ale unui public care există doar în mintea lui.
Starea de frică este paralizantă, apare ca o reacție la gândul că nu va f i capabil să ducă la capăt o sarcină. Este frica Acrobatului care, înainte de f iecare pas, își imaginează că sârma se va rupe. De multe ori, această frică se asociază cu perfecționismul, cu nevoia de a atinge standarde foarte înalte – uneori nerealiste, alteori modelate de experiențe anterioare nereușite. În spatele ei se află constant teama de judecată, privirea invizibilă și critică a unui public care pare să evalueze fiecare mișcare. Sub presiunea acestor priviri, Acrobatul nu mai vede doar sârma, ci și posibilitatea de a dezamăgi, de a greși, de a nu fi „destul”, de a eșua. Frica devine astfel nu doar un răspuns la o situație, ci un întreg sistem interior care blochează inițiativa, curajul, libertatea și creativitatea.
Judecata rămâne, din păcate, în societatea românească cel puțin, unul dintre cei mai mari dușmani ai omului. Acest judecător social, odinioară prezent în comunitate, pe stradă, în familie, s-a transferat în ultimii ani în mediul online, unde privirile devin mai multe, mai ascuțite, mai greu de ignorat și destabilizează cu ușurință.
Acrobatul începe să urce pe sârmă mai întâi în mintea sa. Acolo trăiește totul intens: se concen trează, analizează fiecare pas, își imaginează fiecare posibil dezechilibru. Apoi începe munca propriu-zi să – ani întregi de studiu, repetiții, efort, disciplină. Exersează iar și iar, până când fiecare mișcare pare să devină parte din el.
Momentul expunerii, primul pas făcut în apropierea sârmei este culminant din punct de vedere psiho-emoțional, sub privirile reale sau imaginare ale celorlalți nesiguranțele îl înăbușe! Nu pentru că nu ar fi pregătit, ci pentru că știe că publicul nu vede munca, ci doar pasul. Nu vede anii, ci doar clipa. Nu vede curajul, ci doar riscul. Pentru el, devine o probă în care nu doar echilibrul, ci și valoarea lui par să fie puse la încercare.
„Genialitatea este abilitatea de a vedea lucruri invizibile, de a manipula lucruri intangibile, de a picta lucruri care nu au trăsături.”
Cel care JUDECĂ crede că îi este superior celuilalt!
Oare ce îl poate califica drept „superior” pe SPECTATORUL-JUDECĂTOR? Ce experiență îl ridică DEASUPRA? Cel care judecă își imaginează că se află pe o sârmă mult mai înaltă decât cea a Acrobatului. De acolo, din siguranța generată de o iluzie, se autoinvestește a fi perfect. Superioritatea este o iluzie ce hrănește egoul, iar unii nici măcar nu s-au ridicat de la sol. E ca și cum am compara merele cu perele, cu gutuile și cu toată livada, fără să înțelegem că fiecare fruct are propria aromă, textură și propriul sezon de creștere. La fel și oamenii: fiecare are propria sârmă, propriul echilibru, propriul timp și drum. Ca terapeut care colaborează cu ei de mulți ani, susțin cu tărie și recomand tuturor să conștientizeze faptul că a sosit timpul în care-i putem încuraja pe oamenii care au acest talent dornic de a fi explorat, valorificat și împărtășit lumii ca un cadou. Am cunoscut mulți pacienți geniali, a fost o bucurie să îi susțin si să rezolvăm acest blocaj pe care îl întâlnesc tot mai frecvent la ei – această anxietate de performanță. Mă bucur și astăzi că am putut face parte din procesul lor de creație prin susținere în formă continuă și prin orientarea către spațiul potrivit de a-și expune strălucirea! ȘI DA! Acum mulți strălucesc!
Consider că este timpul să nu mai fim „judecătorii” care privesc de pe margine, ci „spectatorii” care susțin. Să-i încurajăm pe oamenii care urcă pe sârmă, care creează, care încearcă, care își depășesc condiția. Pentru că prea mulți rămân jos, în zona de confort, în rutină, în siguranță, în avalanșa de informații și de „rețete” despre cum să f ii mai fericit, mai bun, mai încrezător. E ca și cum ai citi toată cartea de bucate, ai memora fiecare rețetă, ai ști exact ce trebuie făcut… dar nu ai găti niciodată. „Sunt conștient, am auzit, am văzut, am înțeles, știu ce am de făcut” – și totuși sârma rămâne neatinsă.
Adevărata diferență nu o face cunoașterea, ci pasul. Pasul pe sârmă. Pasul în fața publicului. Pasul în necunoscut. Pasul pe care doar Acrobatul are curajul să-l facă. Și poate că acesta este momentul în care începem să înțelegem: nu „judecătorul” este cel superior, ci Acrobatul. Nu cel care privește, ci cel care îndrăznește. Nu cel care comentează, ci cel care creează. Nu cel care stă pe margine, ci cel care pășește pe sârmă, în ciuda fricii, în ciuda privirilor, în ciuda drumului adeseori lung și greu de parcurs.
ACROBAȚII
Un grup, un număr semnificativ mai mic care se zbate, care se urcă pe sârmă și înfruntă furtunile atât din interior, cât și în afara lumii interioare. Tremurând, dar urcă. Cu frică, dar urcă. Cu îndoieli, dar urcă. Pentru că el știe că adevărata transformare nu se întâmplă în teorie, ci în practică. Nu în gând, ci în pas. Nu în siguranță, ci în risc, fiind liber.
Mai există o categorie de persoane care ar dori să încerce, să urce, îi admiră pe Acrobați, le sunt alături, îi susțin prin încurajări, evidențiază curajul, calitățile lor remarcabile, munca și ambiția, dar bariera personală este atât de puternică, încât nu pot face primul pas; deși au abilități extraordinare, frica este mai mare decât percepția corectă despre valoare personală, dar, totodată, pot supraevalua drumul spre reușită. Adeseori căutăm controlul într-un mod aproape cvasi-obsesiv și nu știm, de fapt, că noi suntem resursa, prin siguranța de sine care se poate adapta la nou. Anxietatea de performanță poate f i înțeleasă, explorată și ameliorată prin tehnici terapeutice specifice, care-l ajută pe om să își observe gândurile, să le restructureze și să își reconstruiască o altă relație cu propriile standarde și temeri. Este un drum care cere răbdare, dar care poate aduce claritate, echilibru și o perspectivă mai blândă asupra propriei persoane.
Ai încredere în fiecare pas pe care îl faci, ia din experiență ceea ce este frumos, curajul de a face, bucuria de a ieși din zona de confort, procesul de învățare, dezvoltarea psiho-emoțională, interacțiunea cu oamenii, locuri, idei NOI. Acrobatul nu devine acrobat într-o singură zi, ci neîncetând să pășească pe sârmă. Încrederea se construiește doar prin PAS! Noul ne dezvoltă! A rămâne în cercul cunoscut nu înseamnă progres, ci, dimpotrivă, este o stagnare sau uneori chiar o putem numi involuție!
Genialitatea în zilele noastre
Un diamant neșlefuit rămâne o simplă piatră! Efectul strălucirii apare atunci când omul este scos din întuneric. Acrobatul este un geniu! Termenul vine din latinescul genius, care, la rândul său, provine din greacă, γεννάν, însemnând „a da naștere, a crea”. Incursiunile psihografice ne arată că geniile sunt persoane care dispun de inteligențe supradotate și de performanțe de neegalat. Genialitatea, din perspectivă psihologică, este un concept care cuprinde abilitați cognitive excepționale, combinate cu trăsături emoționale și caracteriale. Inteligența crescută, creativitatea și capacitatea de a face conexiuni între idei reprezintă un diamant cu reflexe strălucitoare și care impresionează în formă continuă orice persoană care o remarcă.
Studiile neurologice au evidențiat faptul că oamenii geniali au, într adevăr, o conectivitate atipică între emisferele cerebrale (o hiperactivitate în „rețeaua în stare de repaus”), implicată în procesele psihice de introspecție, creativitate și imaginație. Totodată, a mai fost remarcată capacitatea lor deosebită de a asocia idei contrastante, îmbinându-le într-o formă excepțională.
Geniul, în mod conștient sau inconștient, se deconectează de lumea anostă, de rutină și își construiește o lume psiho-spațio-temporală. El are nevoie de un spațiu de creație.
Există trăsături specifice pe care le întâlnim la geniali, deoarece ei nu pot efectiv să trăiască fără a crea, a consuma și exprima ceea ce este în mintea lor împletită cu emoțiile puternice și profunde. Motivația intrinsecă este ca un foc ce arde încontinuu, dornic mereu să prindă și mai multă putere de exprimare, totul este încărcat de pasiune, dăruire, nopți nedormite, gânduri cvasiobsesive, dorința de nestăvilit care îi ghidează permanent cu aceeași forță, ca o torță ce nu se stinge niciodată.
Părțile sensibilitatea frumoase crescută, precum imaginația bogată, sensibilitatea metafizică, intuiția dezvoltată, spiritul critic, libertatea în gândire și exprimare, sensibilitatea estetică, temperamentul melancolic îl definesc, doar că, adeseori, sunt umbrite de predispoziția lui spre izolare, fiind astfel stigmatizat social.
Genialii au nevoie de un mediu propice de dezvoltare, resurse reale care să contribuie la perfecționare, acestea fiind formate din educație, cultură și sprijinul familiei. Interesant de observat este faptul că nu își conștientizează extraordinare, folosind concepte profunde și simboluri. Geniul impresionează prin complexitatea modului de a gândi, în dorința de a atinge frumosul absolut. El poate genera modele, stiluri, curente, dă sens lucrurilor din jurul și din interiorul nostru! Geniile sunt promotori de valori, construind prin talentul lor stări emoționale înălțătoare, născând conținut real, profund, nobil, simplu și divin, împletit cu dragostea lor de a crea și de a le oferi lumii. genialitatea, dar sunt remarcați cu ușurință de către ceilalți. Conflictele interioare pe care le remarcăm în cazul lor sunt adeseori legate de nevoia de a fi înțeleși și acceptați de cei din mediul lor, și nu îndepărtați prin stigmatizări de genul: ești „ciudat”/ „diferit”/ „obsedat”. Este de remarcat faptul că, odată ce își găsesc mediul de dezvoltare a abilităților pe care le au, sunt de neoprit, deoarece lumea lor este foarte complexă.
Când căutam informații despre genialitate, toate motoarele de căutare ne duc doar la geniile din trecut, oare de ce? Nu mai avem genii în prezent? Cu siguranță, ei există, numai că nu se mai vorbește atât de mult despre ei! În cercurile restrânse îi putem întâlni, îi admirăm adeseori în tăcere, ne fascinează, dar parcă sunt INVIZIBILI în spațiile TV sau online! Avem genii, cu siguranță, în lumea muzicală, a artei, a dansului etc.
Geniul este întâlnit în multe domenii de activitate cu realizări remarcabile. Probabil cei mai cunoscuți ar fi Albert Einstein prin Teoria relativității, DaVinci, Picasso, Amadeus Mozart, dar și români cunoscuți pentru abilitățile lor extraordinare, cu un impact semnificativ în domeniile lor: Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, Ana Aslan, George Enescu compozitor, pianist și dirijor – Rapsodia română – lucrări celebre pe plan mondial, Constantin Brâncuși – părintele sculpturii moderne –, prin capacitățile sale extraordinare, folosind concepte profunde și simboluri. Geniul impresionează prin complexitatea modului de a gândi, în dorința de a atinge frumosul absolut. El poate genera modele, stiluri, curente, dă sens lucrurilor din jurul și din interiorul nostru! Geniile sunt promotori de valori, construind prin talentul lor stări emoționale înălțătoare, născând conținut real, profund, nobil, simplu și divin, împletit cu dragostea lor de a crea și de a le oferi lumii.
Cine le-ar fi cunoscut pe marile noastre genii, pe Mihai Eminescu sau pe Constantin Brâncoveanu, dacă nimeni nu le-ar fi văzut sămânța de strălucire? Oare geniile noastre trebuie să plece din țară pentru a fi remarcate? Comorile acestea nu pot fi văzute, păstrate și prețuite în propria țară?
Dacă am privi mai mult ceea ce oamenii au de oferit, i-am susține și aprecia mai mult, ar fi cu siguranță mai mulți oameni care performează, care își exprimă genialitatea!
Spațiul, de cele mai multe ori, suntem chiar NOI.
Până la proba contrarie, orice om are o sămânță de geniu!
