„Toată lumea ar trebui să se întoarcă la Târgu Jiu și să revadă sub altă lumină Coloana, sub altă lumină Coloana, Poarta și Masa tăcerii. Să încerce să vadă cum Brâncuși a ajuns să aibă o asemenea concepție.”
Interviu de Eduard ENACHE, istoric de artă și jurnalist
Când vine vorba despre modul în care Brâncuși ajunge la public – nu doar ca nume-simbol, ci ca artist înțeles prin opere, documente și context – contează enorm cine face legătura dintre arhivă, muzeu și privitor. Există câteva nume care cântăresc decisiv, iar Doina Lemny este, poate, cel mai cunoscut specialist în opera și biografia lui Brâncuși.
Cercetătoare formată în România și stabilită la Paris, cu aproape trei decenii de lucru în arhivele Centrului Pompidou, Doina Lemny a devenit, în timp, un reper de rigoare pentru muzee, curatori, editori și colecționari care vor să evite clișeele și să se apropie de Brâncuși prin surse verificabile: corespondențe, manuscrise, fotografii, note de atelier, urme ale unei vieți construite cu aceeași disciplină cu care își construia formele.
Într-un moment aniversar în care Brâncuși este invocat peste tot, miza reală devine diferența dintre festivism și substanță: ce rămâne după valul de evenimente, ce se așază în biblioteci și arhive, ce se vede în expoziții și ce se corectează în memorie. În dialogul de mai jos, Doina Lemny vorbește despre acest prag cu instrumentele meseriei ei: despre cum se planifică, în mod realist, o expoziție Brâncuși, despre cât de dificil este să obții împrumuturi, despre fotografia lui Brâncuși ca parte esențială a operei și despre modul în care biografia – atunci când e tratată cu respect – nu devine bârfă, ci cheie de lectură.
Din această acumulare de surse și de experiențe se conturează o voce rară: un specialist care a văzut documentul, a verificat legenda și poate spune, fără exagerări, cum se construiește o posteritate atunci când adevărul contează.
A fost un moment în care ați știut că o să vă dedicați viața cercetării lui Brâncuși?
Am simțit în momentul în care, din aventura vieții mele, am ajuns la Paris, pentru că la Iași, unde am fost muzeograf, nu exista Brâncuși și nu prea aveam sculpturi. Când am ajuns să lucrez la Centrul Pompidou, se pregătea expoziția retrospectivă din 1995, prima din Paris după moartea lui Brâncuși. Era nevoie să fie clasate aceste arhive și să ajutăm să se redeschidă atelierul Brâncuși. Eu lucram la Bibliothèque Kandinsky și am văzut că sunt documente care nici nu sunt deschise. Fiind și foarte sensibilă, m-am atașat de subiectul respectiv și de aici a început o muncă susținută, la care am fost încurajată și de soțul meu, care mi-a instilat microbul cercetării. Am avut un mediu familial în care ne-am încurajat reciproc.
Care este prima lucrare a lui Brâncuși pe care ați văzut-o în realitate? Vă aduceți aminte?
Coloana fără sfârșit de la Târgu Jiu. Când eram la liceu, am făcut o călătorie cu școala și nu mi-au rămas în minte nici Masa tăcerii, nici Poarta Sărutului, ci Coloana. Pentru că probabil am și o sensibilitate vizuală, era o zi frumoasă și, când ne plimbam în jurul Coloanei cu clasa, razele soarelui loveau atât de frumos și se împleteau atât de frumos cu modulii.
Ulterior, întâmplător sau nu, am primit cadou de ziua mea, de la viitorul și actualul meu soț, o carte, un album foto. Amândoi eram studenți la Iași, el era la istorie, primise albumul drept premiu și a vrut să se debaraseze de el, așa că mi l-a oferit. Era un album cu ansamblul de la Târgu Jiu, realizat de fotograful Ion Miclea în 1973. Pe vremea aceea, Miclea era un nume foarte cunoscut, îl însoțea pe Ceaușescu în vizitele lui și avea cea mai bună aparatură pentru fotografiat. Este un album prețios acum. Continuându-mi cercetarea și studiile, acum patru sau cinci ani am publicat, la rândul meu, o carte despre ansamblul de la Târgu Jiu, în care am dorit să includ neapărat fotografiile lui Miclea. A fost realizat în colaborare cu autoritățile de la Târgu Jiu, am o colaborare de mulți ani cu viceprimarul orașului, domnul Adrian Tudor, și cu Centrul de cercetare din capitala Gorjului.
Cum arată, la început de 2026, Anul Brâncuși pentru cel mai solicitat specialist în opera și biografia lui Brâncuși? Pe unde vă poartă Brâncuși anul acesta?
Este un an foarte încărcat. Este o datorie pe care simt că o am față de Brâncuși, care ne-a lăsat o astfel de moștenire, să-l prezentăm cu fidelitate și respect. Este o dorință de a transmite cele mai noi gânduri și descoperiri, cele mai profunde întrebări, la care pot apărea răspunsuri neașteptate din dialogul cu publicul și din dialogul meu cu opera. Concret, voi avea conferințe, participări la simpozioane, întâlniri cu tineri dornici de dialog și chiar și o expoziție. Am început anul cu o conferință la Nicosia, în Cipru, și un eveniment la Institutul Cultural Român din Paris, iar în calendarul din următoarele luni urmează Academia Română la București, ulterior Tel Aviv, Iași, Focșani, Craiova, Târgu Jiu, Roma, Viena, Paris, New York, Luxemburg, Nantes, Oradea, Cluj și Timișoara. Vor fi toate anunțate din timp pe pagina mea de Facebook.
Știu că lucrați la o expoziție Brâncuși pentru Art Safari, pentru toamna 2026, o expoziție pornită de la volumul Brancusi et ses muses, care urmează să fie tradus în limba română. Cum se conturează acest proiect?
Proiectul a pornit de la o propunere a Ioanei Ciocan, directoarea Art Safari, propunere care mi s-a părut originală și îndrăzneață: să pornim de la cartea mea Brancusi et ses muses, apărută în Franța în 2023 și pe care speram s-o văd tradusă în română. I-am mărturisit temerile mele: dificultatea de a obține împrumuturi, după ce am organizat două expoziții la rând: la Bruxelles în 2019 și la Timișoara în 2023, pentru care am prezentat sculpturi dintre cele mai renumite. Oricât de mult aș fi apreciată de colegii din marile muzee cu care colaborez constant în cadrul datării unor opere și a corectării unor informații privind opere de Brâncuși, comitetele lor nu pot să-mi acorde împrumuturi în fiecare an.
Am pornit bazându-mă pe recenta mea experiență cu expoziția de la Cracovia, Sculpting with Light, unde am beneficiat de buna colaborare cu colecționarii privați de fotografie. Am contat pe faptul că Brâncuși a practicat cu pasiune arta fotografică, pe care a folosit-o ca mod de a-și explica sculptura și nu numai, fiind apreciat de cei mai mari fotografi profesioniști. Acest aspect este mai puțin cunoscut și a fost considerat în trecut o artă minoră. Or, pentru artistul român, fotografia constituie un aspect foarte important din creația sa, care nu se poate separa de sculptura sa și de el însuși.
La Art Safari vom expune, alături de câteva sculpturi reprezentative pentru acest subiect – busturi de femei-muze –, multe fotografii originale, pagini de manuscrise, corespondențe cu aceste femei, afișe, cataloage, fragmente de film și chiar obiecte care le-au aparținut. Unii moștenitori au generozitatea să ne împrumute obiecte precum bijuterii, rochii, carnete de note, fotografii. Vom încerca să creăm o ambianță intimă, care să ilustreze cartea Brancusi et ses muses.
Ce aduce nou această carte în biografia brâncușiană, cea despre relația lui Brâncuși cu muzele sale?
În cursul cercetărilor mele, am găsit corespondențe, bilețele, adrese, fotografii, întâmplări povestite care coincideau cu altele relatate în alte cercuri. Brâncuși a păstrat toată corespondența, iar cum scria greu în franceză, avea obiceiul să facă ciorne pe care le păstra – deci totul se compunea în mintea mea. Am dorit, de asemenea, să demonstrez că artistul nu a sculptat sistematic un bust al femeilor care-i pășeau pragul: uneori ele nici n-au știut că l-au inspirat pentru o lucrare. În afară de baroana Renée Irana Frachon, care i-a pozat pentru ceea ce a devenit în procesul creației Muza adormită, și pictorița maghiară Margit Pogány, care i-a pozat pentru bustul emblematic Dra Pogany, niciuna dintre prietenele lui nu i-a pozat: el nu mai avea nevoie să surprindă trăsăturile fizice, ci o atitudine, o poziție, o alură.
Am încercat și să demontez niște povești construite din fantezia unor comentatori care n-au văzut, poate, niciodată vreo arhivă, dar care au scris și au construit și piese de teatru: din aceste fantezii face parte „marea poveste de iubire” dintre Brâncuși și prințesa Marie Bonaparte (artistul n-a întâlnit-o niciodată, iar prințesa nu cunoștea existența sculptorului român și nici a lucrării care-i poartă numele) sau „iubirea trecătoare” dintre Brâncuși și Peggy Guggenheim, care n-a existat decât în imaginația acestor cercetători de ocazie.
„Brâncuși nu poate fi separat de opera lui, iar viața lui nu poate fi separată de operă”
De ce sunt atât de importante muzele lui Brâncuși pentru a înțelege opera lui, dar și pe el, ca om și artist?
Brâncuși nu poate fi separat de opera lui, iar viața lui nu poate fi separată de operă, dar trebuia s-o demonstrez în modul cel mai elegant. M-a interesat relația lui cu femeile, felul în care a avut aceste relații duioase, politicoase, respectuoase și nu brutale, pentru că el n-a fost brutal nici în artă. Am parcurs din nou toate arhivele, am făcut cercetări noi și am găsit că Brâncuși a fost înconjurat și curtat de femei. Dar nu au fost neapărat relații amoroase sau intime. Din punctul meu de vedere, viața intimă nu poți să o dezvălui, pentru că de aceea se cheamă intimă. Și mai ales că Brâncuși era pudic, el nu vorbea despre acest lucru. Sentimentele, pentru cei care au sentimente profunde, nu se afișează în public.
Brâncuși a avut un singur episod amoros memorabil, când intenționa să se căsătorească cu dansatoarea Marthe Lebherz; este o poveste pe care am dezvoltat-o și în cartea Brâncuși și Marthe, lansată la Editura Vremea. Am publicat corespondența dintre ei, care e frumoasă pentru că îl arată pe Brâncuși îndrăgostit cu adevărat, eliberat de grijile zilei de mâine. Acest capitol din viața lui este dezvoltat și în cartea Brâncuși și muzele.
Care sunt cele mai eronate mituri răspândite despre Brâncuși, pe care le întâlniți recurent, și care ar merita corectate în acest an aniversar?
Mai întâi, este afirmația conform căreia Brâncuși ar fi dorit să lase statului român conținutul atelierului său parizian, dar acesta l-ar fi refuzat. S-au adus și în presă argumente cu documente; s-a demonstrat că toată această afirmație a pornit de la o interpretare greșită a unor documente referitoare la acceptarea lui Brâncuși la Academie în 1951. Brâncuși n-a avut niciodată un atelier în România; el era conștient că a lăsat țării sale natale un ansamblu unic în lume, iar atelierul parizian își are locul acolo unde el a creat timp de 50 de ani. Nu există niciun document sau o declarație a artistului care să ateste această intenție.
Un alt clișeu: faptul că Brâncuși ar fi plecat în Franța pentru că s-ar fi supărat pe propria țară deoarece era contestat și respins de autorități. Or, toate documentele atestă contrariul: a dorit să plece la Paris pentru a-și continua învățătura, pentru a fi în mijlocul avangardei europene. Și, mai mult decât atât, a primit ajutoare în primii ani în cadrul unor burse, deși depășise vârsta studenției, și apoi a fost ajutat de confrații săi rămași în țară, care i-au cumpărat lucrările sculptate la Paris tocmai pentru a-l ajuta să se întrețină în capitala Franței.
Brâncuși n-a avut niciodată în timpul vieții o expoziție personală la Paris, dar a fost sărbătorit la cei 80 de ani, în 1956, la Craiova și la București, cu un an înainte de a muri, prin două expoziții cu opere din colecțiile din țară, la care el a adăugat fotografii trimise prin poștă. Ar fi dorit să vină la vernisaj, dar s-a îmbolnăvit și nu s-a mai putut deplasa.
Includem aici și „marea lui dragoste” cu Maria Tănase, o relație fictivă, vehiculată în fiecare an când celebrăm Ziua Brâncuși, pe 19 februarie?
Este o legendă țesută din imaginația avocatului-scriitor Petre Pandrea, publicată și republicată de mai multe ori în România, care descrie în amănunt momentele de dragoste înflăcărată dintre cei doi artiști. Or, Petre Pandrea n-a fost niciodată în atelier la Brâncuși; l-a întâlnit o dată, în 1937, când sculptorul a venit în țară pentru ridicarea Coloanei fără sfârșit de la Târgu Jiu.
Această legendă a fost întărită și de existența unei fotografii ce se află la Biblioteca Academiei, în care este reprezentat Brâncuși alături de Maria Tănase și de Suzana Doicescu, soția arhitectului Octav Doicescu – fotografie realizată la Expoziția Universală de la New York din 1939, în pavilionul României. Brâncuși nu a prezentat nimic la pavilionul României. Se afla la New York pentru că a participat la vernisajul expoziției „Art in Our Time”, care marca a zecea aniversare a Muzeului de Artă Modernă din New York, unde el expusese două opere.
Petre Pandrea povestește în amănunt venirea Mariei Tănase în 1937 la Paris, cu ocazia Expoziției Universale din capitala Franței, și atunci l-ar fi întâlnit pe Brâncuși și ar fi trăit câteva zile de dragoste nebunească. Or, Maria Tănase nu a fost la Paris în 1937, fapt confirmat și de biografii ei, dintre care l-aș cita numai pe Stejărel Olaru (Maria Tănase: artista, omul, legenda, apărută la Editura Corint), cu care am comunicat și mi-a confirmat că Maria Tănase n-a fost la Paris în 1937 și că iubirea dintre ea și Brâncuși este o invenție a acestui scriitor, preluată cu ușurință de jurnaliști puțin scrupuloși, ce nu țin seama de păreri avizate.
În afară de acest argument, aș adăuga că în bogata colecție de discuri a lui Brâncuși nu există niciun disc cu Maria Tănase.
Cum credeți că ar fi privit Brâncuși acest an care îi este dedicat, cum și-ar fi dorit să fie celebrat?
Brâncuși afișa o modestie deosebită și repeta în scrierile sale o definiție personală care-i amintea de riscurile atingerii gloriei: „Gloria este cea mai mare escrocherie a oamenilor” sau „gloria este mai rea decât ciuma” și „apoi, dacă gloria pune stăpânire pe mine, ce voi deveni?”
Dar nu putea fi insensibil la ecourile favorabile pe care le primea în urma unor expoziții, la invitațiile onorabile în cercuri mondene. Răspundea cu promptitudine cererilor de împrumut de opere pentru expoziții. Evoc adesea că aniversarea a 80 de ani de viață a avut loc la Craiova și la București, în 1956, când artistul s-a simțit foarte onorat și a vrut, chiar dacă bolnav, să contribuie la reușita expozițiilor, trimițând fotografii care să completeze modeste colecții de sculptură.
Brâncuși ar fi fost fericit să asiste la toate aceste celebrări și nu cred că s-ar fi împotrivit conferințelor, filmelor, expozițiilor, atâta vreme cât ele nu-i deformează intențiile și nici creația. Cred că și copiile nefericite l-ar fi amuzat, iar el ar fi încercat să-i sfătuiască pe tinerii artiști să se debaraseze de sarcina grea a predecesorilor și să fie ei înșiși, să avanseze, așa cum o făcea cu tinerele dansatoare pe care le încuraja în arta lor.
În săptămânile trecute a fost lansată la Editura Polirom o carte pe care ați editat-o cu aforismele lui Brâncuși, tot dintr-un volum publicat inițial în franceză: „Brâncuși: Arta este adevărul absolut”. Cum ați cules și verificat aforismele și ce include, mai exact, acest volum?
Este o carte pe care am construit-o la inițiativa unui editor francez din Strasbourg, care conduce Les Éditions de l’Atelier contemporain, François-Marie Deyrolle, căruia îi mulțumesc. A trebuit să reiau toate arhivele, am făcut o muncă de filolog, respectând ortografia – uneori deficitară – a lui Brâncuși, aducând câteva îmbunătățiri de punctuație ca să poată fi mai inteligibile textele. Sunt și câteva surprize, aș cita doar una: redactarea unui scenariu de film pe care Brâncuși l-ar fi văzut realizat ca un film de science-fiction.
În a doua parte a cărții, am considerat necesar să reproduc texte mai puțin cunoscute despre Brâncuși, publicate din timpul vieții sale și, deci, aprobate de el, în care autorii au citat multe dintre aforismele sale. Un exemplu este Paul Morand, cu un text pregătit pentru prefața la catalogul expoziției de la Brummer Gallery din New York din 1926, sau un manuscris al cărui autor l-am identificat prin cercetări aprofundate și care este compozitorul român Marcel Mihalovici, prieten apropiat al artistului în anii 1920.
De câteva luni lucrați la o „biografie definitivă” a lui Brâncuși, rezultatul a peste 35 de ani de cercetare. În ce stadiu este proiectul?
Sunt abia la început, în partea cea mai grea și cea mai puțin cunoscută din viața lui Brâncuși. De aceea mi-am petrecut mult timp căutând informații despre viața la Târgu Jiu și Craiova la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a înțelege cum acest băiat, provenit dintr-o familie recompusă de țărani, proprietari totuși de terenuri agricole, a putut să pătrundă într-o societate cu totul diferită de aceea în care și-a trăit primii ani din viață. Cred că, pe parcursul scrierii, voi întâmpina și alte obstacole, dar este normal. Apar mereu întrebări. Nu am pretenția de a ști totul despre Brâncuși și aș dori ca în această biografie să reiasă și dorința lui de a păstra o parte de umbră, de unde se ivesc sclipirile inteligenței sale.
Ca un mesaj general, care este firul roșu ce leagă toate cărțile dumneavoastră despre Brâncuși?
Brâncuși a fost foarte aproape de realitate, iar cei care încearcă o interpretare filozofică sau religioasă sunt departe de Brâncuși. Așa cum spunea: „Simplicitatea este complexitatea rezolvată sau complexitatea însăși”. El te invită să te gândești la ce este în interiorul acestor lucrări, trebuie să fii receptiv la invitația lui de a te gândi, pentru că orice operă este o propunere de reflecție. Și dacă treci pe lângă operă fără să te uiți măcar, înseamnă că n-ai văzut-o.
Toată lumea ar trebui să se întoarcă la Târgu Jiu și să revadă sub altă lumină Coloana fără sfârșit, Poarta Sărutului, care este o măreție, și Masa tăcerii. Să încerce să vadă cum de a ajuns el să aibă o asemenea concepție. Dacă interpretăm, cum se interpretează în România, Masa tăcerii cu cele douăsprezece taburete în formă de clepsidră cu Masa cea de taină cu cei 12 apostoli, restrângem ideile lui Brâncuși, care nu a sculptat întâmplător taburetele în formă de instrumente de măsurat trecerea timpului. Unii vorbesc despre faptul că Brâncuși era atras de religie și citea Biblia, alții îl pun în legătură cu Buddha. Pe de o parte, Brâncuși era înclinat spre meditație, deci budismul convenea firii lui, pentru că în budism ești față în față cu tine însuți ca să meditezi asupra f iinței, asupra lumii, ceea ce Brâncuși obișnuia să facă. De aceea, el nici nu putea să lucreze în prezența altora; el lucra numai singur, într-o atmosferă de profundă meditație, în care se regăsea cu el însuși și cu materialul cu care intra în dialog.
