NOI AM FĂCUT
UN SPITAL
de Loredana Marin
În momentul în care am hotărât că voi duce revista la nivel național, pornind de la lansarea ediției numărul 12 la București, am știut că îmi doresc o copertă care să transmită un mesaj extrem de puternic pentru oamenii care cred, pentru oamenii care au țeluri, pentru oamenii care nu renunță și, mai ales, pentru cei care se iau la trântă cu sistemul.
Nu mi-a fost greu să găsesc răspunsul legat de personalitățile de pe copertă. Le-am identificat rapid în persoana Oanei Gheorghiu și a lui Carmen Uscatu, cele două fondatoare care au pus bazele uriașului proiect „#NoiFacemUnSpital”.
Două femei incredibile, puternice și hotărâte, care au reușit să mobilizeze peste 350 000 de oameni și peste 8 000 de companii în vederea împlinirii unui vis. Visul de a construi împreună cu societatea civilă un spital pe 9 niveluri, pe o suprafață de 12 000 mp!
Vă mărturisesc, înainte de a citi interviul, că am vizitat spitalul. Vă pot spune doar asta: spitalul, tot ce vezi acolo îți taie respirația și te face să te întrebi dacă nu te-ai teleportat în viitor.
„Noi facem un spital” – materializarea lui
SE POATE orice cu oamenii potriviți, cu implicare și proactivitate. Ne puteți spune cum a început povestea? A cui a fost ideea?
Oana: Într-un fel, totul a pornit de la o glumă (să tot facem glume de-astea, nu?)
În 2015, am mers la Spitalul „Marie Curie” cu ideea de a moderniza secția de oncologie pediatrică. Făcuserăm deja mai multe proiecte de renovare și de construire de camere sterile, în țară, și ne propuseserăm să renovăm și să re-compartimentăm oncologia de la „Marie Curie”, astfel încât să creăm grupuri sanitare în fiecare salon și circuite medicale
de secolul 21. În acel moment, secția avea 31 de paturi, adică 31 de pacienți si mamele lor împărțeau aceleași două toalete și un duș, aflate la capătul holului. În secolul 21, într-o țară din UE, într-o secție de oncologie pediatrică, dimineața și seara se stătea la coadă la toaletă. Am mers împreună cu Raluca Șoaita, arhitecta cu care făcuserăm deja mai mute proiecte și care, analizând situația, ne-a spus foarte clar: infrastructura nu ne permite să facem această modernizare. Și ce putem face? am întrebat noi. Faceți o nouă clădire, de la zero, a răspuns ea.
Iar noi, cu tot entuziasmul, dar mai mult în glumă, am zis: sigur, nu putem noi să facem asta? Planul inițial a fost să facem un etaj, peste o clădire existentă (nici asta nu s-a putut tehnic și birocratic), apoi am trecut la o clădire cu trei etaje și radioterapie la subsol, însă am fost inspirate să obținem autorizația de construcție pentru maximum de înălțime permisă în zonă.
În timp, la cererile cadrelor medicale de la Spitalul „Marie Curie”, proiectul s-a extins la ce este astăzi: un Spital de 12 000mp, 9 niveluri + 140 de paturi, întreaga rețea de utilități refăcută, o centrală termică nouă, centru de date, birouri administrative și o stație de epurare a apelor uzate.
La o căutare rapidă pe Google, cifrele impresionează. 350 000 de români și 8 000 de companii au donat. 53 de milioane de euro, construcția Spitalului. Cum ați reușit să mobilizați atâția oameni? Ce credeți că a „vândut” proiectul?
Carmen: Într-adevăr, sunt peste 350 000 de oameni și peste 8 000 de companii care și-au pus
încrederea în acest proiect. Și nu numai încrederea, ci și banii lor. Voluntar. Ceea ce este un privilegiu extraordinar. Cred că printre argumentele principale cu care am convins au fost transparența (pe platforma noastră de strângere de fonduri vezi în orice moment ce se întâmplă cu banii donați, Asociația este auditată etc.), ușurința în procesul de donație, dar și faptul că au văzut că lucrurile se întâmplă. Am arătat pas cu pas unde am ajuns, ce ne propunem să facem mai departe. Am povestit când și de ce a crescut proiectul. Am adus argumente. Iar în zona de corporate cred că ne-a ajutat foarte mult că atât Oana, cât și eu avem un background de business în spate – înțelegem cum funcționează businessurile, care sunt oportunitățile și rezultatele pe care le așteaptă oamenii atunci când se implică într-un proiect.
Care au fost cele mai mari probleme pe care le-ați întâmpinat în cei aproape șase ani?
Carmen: Cred că sunt nenumărate lucruri care se întâmplă
într-un proiect de o asemenea anvergură, dar nu le-aș zice
probleme, ci mai degrabă provocări. Cred că o provocare constantă a fost nevoia de a ne adapta pe măsură ce proiectul creștea și se dezvolta, și aici un merit foarte mare îl are Raluca Șoaita, arhitecta proiectului. Apoi a fost provocarea de a răspunde tuturor cerințelor legislative din România, în perioada de construcție (multe dintre ele învechite), în timp ce noi ne doream să facem un Spital la standardele Europei de Vest. Și aș adăuga și provocarea de a-i gestiona pe oamenii implicați în proiect, care erau puși peste noapte în fața unor schimbări majore. Nu întotdeauna oamenii văd oportunitate în schimbare, ci mai degrabă pierdere, iar frica poate fi un impediment major.
Oana: În cei cinci ani, cât a durat construcția, ne-am confruntat cu unele atacuri venite din zona politică, cu „bețe în roate”, însă genul acela de bețe pe care le simți, dar pe care nu prea le poți identifica și scoate la lumină. Și peste toate astea a venit pandemia, care a adus creșteri de costuri la materiale și a impus o reorganizare a șantierului, astfel încât lucrările să nu se oprească. Efortul echipelor din șantier a fost atunci uriaș, cu toate astea, am avut întârzieri și piedici pe care nu le anticipaserăm la început. Nimeni nu și-ar fi putut imagina că ne vom confrunta cu o asemenea situație.
© Foto: Catalin Georgescu
© Foto: Catalin Georgescu
© Foto: Catalin Georgescu
Spitalul este gândit total diferit față de ceea ce presupune un spital de stat din România. Acesta are cinematograf și loc de joacă. Influențează toate acestea starea emoțională a micilor pacienți?
Oana: Spațiile influențează comportamente – este ceea ce spune mereu Raluca Șoaita. Astfel că acest Spital a fost gândit cu totul altfel, pentru a le oferi copiilor un loc în care să poată să-și trăiască copilăria, cât timp luptă cu boala. Părinților, un spațiu în care să ducă cu demnitate această luptă, iar cadrelor medicale, o infrastructură și echipamentele necesare pentru a putea performa și pentru a putea spune că au făcut tot ce este omenește posibil pentru un pacient. Spitalul trebuie să devină un loc în care te faci bine, dar în care îți păstrezi demnitatea, bucuria de a trăi și speranța. Ne-am obișnuit și acceptăm că spitalul e un loc al durerii,
deși ar trebui să fie un loc al vindecării, un loc în care să știi că primești atenție, îngrijire și empatie. Înainte de a proiecta clădirea, la inițiativa arhitectei, am organizat mai multe workshopuri și întâlniri cu pacienți, părinți și echipele medicale pentru a înțelege exact care le sunt nevoile și pentru a gândi spații care să răspundă acestor nevoi.
În acest moment, sunt obținute toate avizele de funcționare? Cât la sută este funcțional?
Carmen: Am văzut intrând primul copil în Spital. Plângea. O fetiță. Stresul mutării de pe vechea secție pe noua secție, toți cei din jurul ei, medici, asistente, infirmiere, mama au urcat împreună cu fetița care era transferată de pe vechea secție din vechea clădire în noua clădire, toate astea mi-au rămas foarte clar întipărite în minte. M-am uitat la acest proces al mutării și, pentru prima dată, am văzut și cu inima miracolul. Miracolul de a fi parte din construcția unui Spital. N-am trăit degeaba, mi-am zis. Și cred că toți cei care suntem alături, în acest proiect, ar trebui să ne zicem asta. Și mai ales să simțim ce lucru măreț am înfăptuit.
Se spune că încrederea nu mai este virtutea care ne caracterizează în aceste vremuri. Simțiți că ați revoluționat conceptul de „încredere” al românilor prin acest proiect? Care a fost cea mai frumoasă experiență pe care ați avut-o cu un donator în acești ani?
Carmen: Sunt atât de multe întâmplări frumoase. Însă, dincolo de întâmplări, de priviri pline de încredere și recunoștință, e sentimentul de mândrie la nivel personal, pe care îl au donatorii, sentimentul de responsabilitate pe care îl au față de acest proiect: e Spitalul meu! Eu am făcut un Spital! Ce face Spitalul meu? Sau, când conjunctura a fost mai stresantă pentru noi, acel sentiment de „hai să strângem rândurile” în jurul proiectului nostru: ia mâna de pe cărămida mea, îi transmitea un donator unui ministru. Oana: Trăim într-o țară în care avem tot mai puțină încredere unii în alții și aproape deloc încredere în autorități. Asta vine, probabil, din faptul că am fost mereu mințiți, că politicienii au promis și n-au făcut, că instituțiile statului sunt mai degrabă „vânători” decât buni gestionari ai bunului comun. Și, cu toate astea, 350 000 de oameni au donat pentru acest proiect. E o dovadă a faptului că românii sunt, de fapt, generoși, că le pasă de ce se întâmplă în jurul lor, că noi, ca popor, avem o rezervă uriașă de solidaritate, ne trebuie însă un proiect în care să credem și care să ne unească. Și acest gen de proiect a fost #NoiFacemUnSpital. De-a lungul timpului, am avut multe povești frumoase cu donatorii. Îmi amintesc de o zi în șantier, când am urcat pe terasa Spitalului și unul dintre oamenii care lucrau la instalații a venit și ne-a rugat să facem o poză, căci fata lui, care dona prin SMS și care convinsese toată familia să doneze, nu prea-l credea că lucrează chiar la acest Spital.
© Foto: Catalin Georgescu
© Foto: Catalin Georgescu
© Foto: Catalin Georgescu
Ce capacitate are Spitalul și cum se susține din punct de vedere financiar odată cu finalizarea proiectului?
Oana: Spitalul are 140 de paturi, împărțite între secțiile care s-au mutat aici, respectiv oncologia, hemato-oncologia, neurochirurgia, chirurgia, terapia intensivă și blocul operator, și funcționează deja ca parte din Spitalul „Marie Curie”, este deci un Spital public. Dăruiește Viață va rămâne alături de echipa de management și de echipele medicale de la „Marie Curie”, pentru a asigura mentenanța clădirii pe termen lung și a susține trainingul și pregătirea permanentă a cadrelor medicale. Și pentru că în noua clădire sunt multe spații de
distracție și de relaxare pentru copii și părinți și vom organiza activități și ne vom ocupa de îngrijirea acestor spații.
Ați declarat că ați predat la cheie acest Spital, dar doriți ca autoritățile să vă permită în continuare ca acest Spital să fie altfel. Cum ați „negociat” acest aspect cu autoritățile? Există vreun protocol de colaborare, astfel încât să aveți un control permanent asupra a ceea ce se întâmplă în Spital?
Carmen: Am încheiat protocoale de colaborare între Spitalul „Marie Curie” și cele mai mari spitale de oncologie pediatrică din lume: St Jude Children’s Research Hospital din SUA și Prinses Maxima Centrum din Olanda, care este cea mai mare clinică de oncologie pediatrică din Europa. Ei tratează 600 de copii bolnavi de cancer, anual, și au 600 de medici implicați în cercetare. Împreună cu ei, dezvoltăm pentru echipa de oncologie pediatrică de la „Marie Curie” programe de fellowship, observership, facem analize copiilor care se vor trata aici și care nu se fac în România, medicii participă la tumor board-uri internaționale și specialiști de la Prinses Maxima sunt mereu în România pentru a
dezvolta împreună protocoale și proceduri medicale.
Acest program început pe secția de oncologie pediatrică sperăm să-l putem extinde și pentru alte secții din Spital: chirurgie, neurochirurgie, ortopedie, laborator, farmacie. Și tot cu sprijinul partenerilor din străinătate sperăm să extindem cercetarea la „Marie Curie”. De ce? Pentru că și noi putem avea o rată de 94% în tratarea leucemiilor acute limfoblastice la copii, cum are Prinses Maxima. Acum, rata în România e de 74%.
Cei care doresc să sprijine în continuare acest proiect ce pot face? Continuă campaniile de donare și după ce s-a deschis Spitalul?
Oana: Proiectul merge mai departe. Am spus #NoiFacemUnSpital și l-am făcut. Acum spunem #Noi facem un campus medical. Un loc în care toți copiii de la „Marie Curie” să fie tratați în condiții demne de secolul acesta, unde să avem spații de cercetare, locuri de cazare pentru părinți etc. Așa că îi invităm pe toți cei care pot să se alăture proiectului cu o donație pe daruiesteviata.ro, cu un SMS la 8864 cu textul SPITAL sau redirecționând 3,5% din impozitul pe venit tot pe site. Companiile pot folosi declarația 177 pentru a redirecționa din impozitul rămas disponibil pentru sponsorizare din anul anterior.
Deși știu că fiecare om/companie în parte este important/ă pentru acest proiect, îmi puteți da patru nume care au avut un rol deosebit în promovarea proiectului?
Oana: Sunt trei oameni fără de care nu am fi ajuns aici: Paula Herlo, Tudor Chirilă și Alex Dima. Ei sunt cei care au crezut în noi încă de la început, care s-au implicat și care ne-au ajutat să le arătăm oamenilor nevoile din sistemul de sănătate și ce am reușit să facem cu fondurile strânse. Al patrulea nume ar fi echipa Dăruiește Viață (Mihaela, Dionisia, Laura, Florina, Anamaria, Raluca, Simona, Irina, Florin și Teodor). Secretul succesului acestui proiect stă în munca în echipă.
V-au pus politicienii piedici în acest proiect? Există, pe de altă parte, politicieni/instituții care v-au acordat sprijin?
Oana: Am încercat să stăm departe de politicieni, cu toate astea, unii dintre ei s-au simțit agresați de acest proiect și au simțit nevoia să iasă la atac, să facă insinuări și declarații care să lase loc unor interpretări răuvoitoare. Acest proiect a fost și rămâne oglinda neputinței clasei politice din ultimii 34 de ani, căci în toți acești ani am auzit doar „nu se poate”, când e vorba despre binele comun, și am văzut doar cât de bine le e unor politicieni, când e vorba despre binele lor personal. Nu aș putea vorbi de ajutor din partea unor politicieni sau a unor instituții, aș preciza totuși că am colaborat foarte bine cu echipa managerială a Spitalului „Marie Curie”, alături de care am reușit să depășim multe provocări.
© Foto: Catalin Georgescu
© Foto: Catalin Georgescu
Ce planuri aveți în continuare în acest proiect sau în altele pe care vă doriți să le implementați?
Carmen: Dincolo de clădire și echipamente de ultimă generație, știm că investiția în oameni e cea mai importantă. Clădirea și echipamentele nu vor salva vieți. Medicii, asistentele, infirmierele, personalul administrativ, portarul, echipa managerială, ei sunt cei care contează. Le vom oferi sprijin pentru a crește și, alături de ei, să putem oferi calitate actului medical. Vom că am făcut ce trebuie atunci când niciun părinte nu-și va mai dori să plece în străinătate să-și trateze copilul. Vom măsura impactul în vieți salvate, zâmbete și speranță.
Oana: Avem planuri pe termen scurt, cum este operaționalizarea radioterapiei, secție nou înființată la „Marie Curie” și pentru care, în legislația actuală, este foarte greu să atragi personal de înaltă calificare, mai ales personal de specialitate (fizicieni medicali și tehnicieni de radioterapie). Fără rezolvarea acestei situații, secția nu poate funcționa, așa că am propus un parteneriat Ministerului Sănătății, pentru implementarea unui proiect pilot, mai întâi la nivelul acestei secții, pentru a testa un nou model de management al resursei umane și nu numai. Pe termen lung, acest proiect pilot, după ce-și confirmă viabilitatea, va putea implementat la nivelul Spitalului și extins la nivelul întregului sistem de sănătate. Continuăm să construim, să reușim, pe termen lung, să avem primul campus medical din România, dar și să generăm modele de bune practici care să susțină reforma, absolut necesară, sistemul public de sănătate.
Cum ați reușit să funcționați în echipă atât de mult timp? Există prietenie atunci când desfășori proiecte de asemenea anvergură?
Carmen: Când faci proiecte cu asemenea încărcătură, înveți că dincolo de tine e cauza. Pentru mine, a fost important să mă întreb mereu pentru cine fac ceea ce fac. Și dacă uitam să mă întreb, venea întotdeauna peste mine un telefon: copilul
meu a fost diagnosticat cu cancer. Unde să merg la tratament? Singurul lucru pozitiv pe care îl vedeam pentru acel copil era acela că el avea o mamă care să lupte pentru el. Sau un tată. Acum există un Spital.
Cât de mult v-a ajutat experiența dobândită în multinaționale în noua meserie ce avea să vină, de „făuritoare de bine”?
Carmen: Fără această experiență nu am fi reușit să facem un Spital. Nu am fi reușit să gândim în termeni de eficiență a muncii, în termeni de impact al investiției. Termeni total străini unor oameni care lucrează la stat.
Un mesaj pentru companiile care încă se gândesc dacă să susțină proiecte de genul „#NoiFacemUnSpital”.
Carmen: Am un citat pe care aș dori să îl împărtășesc cu tine, cel care reprezinți compania, și care îmi place foarte mult, din
cartea lui Susan Sontag Boala ca metaforă. Sună astfel:
“
"Boala este partea întunecată a vieții, o cetățenie mai grea. Toți cei născuți dețin dublă cetățenie, în regatul binelui, al sănătății, și în regatul bolii. Deși cu toții preferăm să folosim doar pașaportul din ținutul binelui, mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi este obligat, cel puțin pentru o perioadă, să se identifice ca cetățean al celuilalt loc.”
Oana: Companiile sunt formate din oameni care, cu siguranță, știu că binele nu se face ușor, singur, nu se face repede. Binele înseamnă nu se face muncă, răbdare, determinare, căderi și ridicări, înseamnă muncă în echipă, solidaritate și implicare! Noi și alte ONG-uri putem avea idei, proiecte, putem munci și avea răbdare, dar fără susținerea companiilor și a donatorilor nu vom reuși, așa că îi așteptăm pe toți alături de noi sau de alte ONG-uri, pentru a face din România un loc mai bun pentru noi toți.
