Virginia Păiș în dialog cu Petronela Rotar
Pe scriitoarea, poeta, jurnalista, psihologul Petronela Rotar am întâlnit-o… fără să o întâlnesc vreodată. Eram masterandă la psihologie clinică, în plină pandemie, când am zărit un nume cunoscut pe lista colegilor de master: Petronela Rotar.
I-am scris, cu bucurie, îi citisem cărțile precum Orbi, Efectul pervers, Alive, iar pentru mine era incredibil că urma să fim colege într-un program care presupunea rigoare științifică și multă teorie. Ne-am scris, ne-am auzit online, dar nu ne-am întâlnit niciodată în carne și oase. Petronela s-a retras la finalul primului trimestru și avea să spună, cu toată sinceritatea care o caracterizează, că psihologia clinică, cu evaluările ei standardizate, testele psihometrice și mediile ponderate, nu i se potriveau deloc. Nu avea cum să-i placă. Era prea mult despre „a măsura” și prea puțin despre „a fi”. Avea deja drumul ei. Un drum pe care avea să meargă alături de Gabor Mate, într-o formare Compassionate Inquiry, o formare în psihoterapie care nu cere să înveți formule, ci să asculți cu inima. Și i s-a potrivit ca o mănușă.
Astăzi, discutăm nu ca foste colege de master, ci ca două psihoterapeute care împărtășesc un fel asemănător de a privi omul: cu blândețe, curiozitate, adevăr. Cu umanitate.
Petronela, îți mulțumesc pentru că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări pentru Lace Magazine, o revistă cu distribuție la nivel național, cu oameni frumoși din diverse domenii, al meu fiind, evident, cel al psihologiei, cu subiecte interesante, de actualitate, o revistă încă tipărită (știi cât mă bucur?), cu pagini lucioase, numai bune de răsfoit și de descoperit.
Ești un nume puternic în lumea literaturii și psihologiei. Cum ai descrie, în câteva cuvinte, drumul tău până aici?
Foarte greu. Cu accent pe foarte. Mai întâi a fost mult, mult greu, multă muncă cu mine, depresie, burnout, senzația că mă sufoc și nu o să o scot niciodată la capăt, apoi ușor-ușor, cu pași mici mai întâi și cu enorm de multă muncă cu mine, terapie (lucrez cu mine de peste 20 de ani deja), au început să apară și soarele și lumina în viața mea. Din fericire, am avut curajul să scriu atât despre greul meu, cât și despre procesul meu, iar asta m-a ajutat nu doar pe mine, ci și pe alții care se aflau pe același drum.
Ai avut un moment de cotitură în viață care te-a transformat profund?
Nu. Și cred că e important să nu avem impresia că poate exista un anume moment în care totul se schimbă și ne transformă. Procesul de transformare și de schimbare e unul lent, ca să fie sustenabil pentru sistemul nostru nervos. Pașii mici sunt cei care sunt suportabili și sustentabili pentru sistemul nostru nervos. Da, există momente de cotitură care ne pot transforma profund, dar alea cel mai adesea sunt experiențele traumatice care ne afectează și ne schimbă viața în sens negativ. Invers nu prea se întâmplă – iluminări bruște sau vindecări miraculoase.
Cât de mult ți-ai imaginat că vei ajunge aici atunci când erai mai tânără, ce visai să devii?
Nu mi-am imaginat deloc. De fapt, un lucru pe care îl au în comun oamenii cu traumă complexă e că nu prea pot să își imagineze viitorul (mai ales unul bun), pentru că sunt blocați în modul supraviețuire și se luptă foarte mult pentru a supraviețui zilei de azi. Îmi imaginam mai degrabă că la 50 de ani voi muri și voi scăpa de durere și de chin.
Cărțile tale sunt atât de personale și de autentice. Cum reușești să expui vulnerabilități din viața ta?
Am învățat treptat să fac asta, la început cu mare frică de a fi expusă, apoi am înțeles că oamenii sunt la fel și că ne doare la fel și că eu nu scriu doar pentru mine, scriu pentru miile de oameni care nu au curaj să își spună durerea, iar în mine găsesc vocea care face asta și pentru ei. Am învățat că a fi vulnerabil e un act de curaj și de putere, nu de slăbiciune, cum credeam eu.
Care a fost cea mai dificilă carte pe care ai scris-o și, mai ales, de ce?
Toate au fost greu de scris. Poate Ajută-mă să nu dispar – a durat mulți, mulți ani, am scris o poveste foarte dureroasă, a unei femei cu traumă sexuală timpurie, a fost greu și tehnic să mă pun în pielea personajelor (unii bărbați), a fost greu cu totul de scris.
Dacă ai putea da un sfat oricărui scriitor aflat la început de drum, care ar fi acela?
Să scrie mult; dar să citească și mai mult. Să taie mult, să editeze mult, să șlefuiască. Să ceară păreri avizate și sincere. Să își testeze mai întâi scrisul pe un blog sau undeva unde poate primi feedback în timp real, de la un public educat.
Cum ai ales să devii și psiholog? Ce ți-a oferit această profesie pe plan personal?
Mi-a oferit și îmi oferă mult sens. La fel cum îmi oferă și scrisul, însă într-un mod diferit. A existat un moment în viața mea când am simțit că binele meu poate fi pus în slujba altor oameni: psihologia a fost și este o mare pasiune pentru mine, pe măsură ce studiez și lucrez sunt tot mai fascinată de modul în care oamenii se pot rupe pe interior, dar se pot și vindeca.
De-a lungul timpului, oamenii își schimbă perspectiva asupra iubirii. Cum s-a transformat, de-a lungul anilor, felul în care înțelegi și trăiești iubirea? Dacă i-ai putea transmite un gând despre iubire tinerei Petronela, ce i-ai spune?
Că iubirea nu doare, așa cum, pe bună dreptate, în urma experienței ei de viață, credea. Că iubirea e ca în scrisoarea de la Corinteni a Sfântului Pavel pe care, deși o știe pe de rost, o va înțelege abia când se va vindeca.
Se spune că relațiile sunt complicate, dar adesea complicăm noi înșine lucrurile. Care crezi că este cel mai mare mit despre iubire și relații pe care oamenii încă îl cred și care, în realitate, le face mai mult rău decât bine?
Că e suficient să iubești – deși majoritatea dintre noi nu știm, de fapt, ce înseamnă iubirea sănătoasă și atunci etichetăm drept iubire tot felul de comportamente și atitudini care vin din altă parte. Nu e suficient, e nevoie de comportamente care să susțină asta, de respect, de autocunoaștere și de asumarea propriilor răni și bagaje emoționale, de lucru individual și împreună pentru a fi bine cu adevărat în relație. Relațiile au nevoie de muncă.
Cum arată o relație sănătoasă din perspectiva ta? Ce ai putea să ne spui despre ce ai învățat despre parteneriate, despre conexiune și intimitate într-o relație?
O relație preponderent sănătoasă (nu cred că există relații sută la sută sănătoase) este o relație în care mă simt văzut, auzit, susținut, unde pot aduce tot ce sunt eu, fără teama că voi fi abandonat, unde pot avea conversații dificile și limite sănătoase, unde ne asumăm și eu și partenerul acele părți rănite care pot apărea și interfera nesănătos, unde știu să fac reparație când am greșit și știu că orice conflict ar apărea suntem amândoi în aceeași barcă și vâslim, de fapt, în aceeași direcție.
Ai trecut prin momente dificile în viață, pe care le-ai transformat în lecții și povești. Cum ai învățat să te ridici de fiecare dată? Ce îți spui în momentele de cumpănă?
Că totul trece, chiar și cele mai mari furtuni la un moment dat rămân fără apă și vânt. Și că am suficientă forță, experiență, instrumente ca să fac față vieții cu orice vine ea.
Ce crezi că le lipsește oamenilor din ziua de azi pentru a fi cu adevărat fericiți?
O copilărie bună, în care să fi crescut sănătos. Și, în consecință, un proces de vindecare bun și sănătos, care să ajute la repararea rănilor căpătate în lipsa acelei copilării.
În practica ta de psiholog, ai observat vreun tipar în problemele cu care vin oamenii? Care sunt cele mai mari frici sau blocaje pe care le-ai întâlnit?
Majoritatea oamenilor traumatizați au același tipar de gândire despre sine: sunt stricați, greșiți, ceva e fundamental în neregulă cu ei, în consecință, nu merită iubire și se mulțumesc cu firimituri de atenție și de dragoste. Și consideră că, orice ar face, nu sunt suficient de buni, așa că trag de ei neomenește să fie și mai buni, și mai buni.
Dacă ar trebui să îți rescrii viața ca pe o carte, ce titlu i-ai da?
Păi, tocmai am dat titlul acesta ultimei mele cărți: Totul e în regulă în mine şi în lume.
Ce ți-ai dori ca oamenii să își amintească despre tine peste ani?
Că am fost un om rănit care a tras mult să fie bine, să se schimbe, iar apoi, că am reușit să fiu un om blând, generos, cald, prezent, care a făcut bine celor cu care a interacționat și s-a pus în slujba unui bine mai mare, dar fără să uite să își trăiască și propria viață cu bucurie.
Îți mulțumesc, Petronela, pentru felul în care alegi să fii prezentă – în cuvinte, în cabinet, în lume. Rămâne inspirația ta de a transforma durerea în sens și tăria blândă cu care încurajezi femeile (și nu doar pe ele) să își asculte adevărul interior. Interviul de față s-a născut în timp ce Petronela se afla în Vietnam și s-a încheiat atunci când ea se afla într-un retreat în Japonia, un spațiu care, poate nu întâmplător, oglindește prin rigoare și rafinament exact ceea ce exprimă și ea: o frumusețe interioară construită din asumare și din simplitate profundă.
Pentru mine, această conversație a fost mai mult decât un schimb de idei, a fost o întâlnire cu un om care și-a făcut lumină în întuneric și care continuă să o împartă și cu ceilalți. Vă invit să o citiți, să o ascultați și, mai ales, să vă lăsați atinși de autenticitatea cu care trăiește și scrie. Dacă treceți printr-o perioadă grea, aș vrea să vă amintiți că durerea nu este un capăt de drum, ci, uneori, doar o ușă către ceva mai bun și mai adevărat din tine.
Mulțumesc pentru amabilitate și pentru tot ce ai adus în spațiul dintre noi.
