Un profesor autentic
de Loredana Marin
Constantin Lomaca este o poveste. Originile și le are la Buzău, într-o familie de învățători și profesori. În România a absolvit facultatea de geologie, iar viața i s-a schimbat în anul 1991, imediat după Mineriadă, când a hotărât să-și ia destinul în propriile mâini și să emigreze. Deși la vremea respectivă era hotărât să nu mai aibă nimic de-a face cu România, recunoaște cu zâmbetul pe buze că astăzi România este altfel și promite mult. După ce a locuit în Grecia un an, unde a făcut cunoștință cu munca fizică, s-a stabilit apoi pentru 23 de ani la Sydney, Australia, unde a început drumul său către educație, urmând un curs de psihopedagogie. De aproape 10 ani a schimbat din nou direcția, către Germania, unde este profesor. Anul acesta a scris o carte pentru profesorii din România, Profesor autentic – repere și perspective, despre pasiunea pentru pedagogie, o carte despre înțelegerea profundă a misiunii de profesor.
Domnule profesor, cum au fost cei 23 de ani petrecuți în sistemul de învățământ de la Sydney? Ați ocupat același post în tot acest timp?
Nu, nu am fost pe același post. După ce am absolvit un curs de un an de 187 psihopedagogie mai întâi am predat la țară, apoi am fost la o școală grecească în oraș și apoi, timp de 15 ani, la un liceu catolic tot în Sydney. Deci în trei locuri. După aceea, am ajuns la nivelul de director de curriculum și, ca să devin director de școală, trebuia să mai fac tot felul de chestii care țineau de birocrație. Nu poți să scapi de birocrație nici acolo. Și când am ajuns la nivelul acela, am zis că nu mai am cu ce să mă mai ridic. Voiam să învăț pe orizontală. Am făcut un curs de doi ani de Bacalaureat Internațional la universitate. Timpul mi-a confirmat că e cel mai riguros și serios sistem de învățământ care există. Nu este pentru oricine. Dar e foarte bun. Am învățat, am dat examenul. Am vrut să vin mai aproape de România, prin Polonia, Cehia, dar s-a întâmplat să fie Germania. Și uite că de 10 ani sunt în Germania.
Și nu v-a fost greu? Aveți familia acolo?
Și, și, am familie peste tot. Acolo, în Australia, am băiatul cel mare și, de patru ani, și o nepoată. Și băiatul cel mic e la studii în Olanda. Iar soția e cu mine.
Ce ați descoperit în Germania? Cum a fost adaptarea acolo?
Nu a fost așa de complicată, pentru că eu lucrez în limba engleză, într-un liceu internațional. Contactele mele cu lumea germană sunt mai mult indirecte decât directe, prin colegi germani. Dar nu suntem în sistemul german. Suntem parte din el, avem anumite standarde, pe care trebuie să le îndeplinim. Deci asta nu a fost așa o mare problemă. Dar văzând, discutând, am văzut o altă lume.
O altă lume sau un alt sistem de învățământ?
Și, și. Credeam că știu lucruri despre Europa, dar știam doar un pic despre Franța și despre ruși, despre cine ne înconjoară. Iar despre Germania știam puține lucruri. Germania are altă cultură, alte standarde. Sunt mult mai tradiționaliști. Ideile acestea progresiste sunt mult mai filtrate, pot deveni ideologie.
De ce ați simțit nevoia scrierii cărții în limba română, pentru România? Sau este și în limba engleză?
Nu. Scrisesem câteva chestii în limba engleză, dar le-am lăsat. Am scris-o în limba română, pentru că începusem proiectele în România și pentru că am simțit nevoia sau am știut (îmi place să cred că am știut) că le poate fi de folos profesorilor de la noi.
Deci veniți să dați înapoi ce ați învățat acolo.
Da, să știți că așa e. E o vârstă în care e mai mult de dat decât de luat. Chiar zic: lucrez la bogați și dau la săraci. Acum am venit de la Bacău, de la Teach for Romania, pentru medii defavorizate. Am întâlnit foarte mulți oameni, profesori și directori, foarte bine intenționați. Își fac treaba, dar știu ce nu știu și vor să știe mai mult, însă, din păcate, nu au puterea de a schimba prea mult lucrurile, doar cât se poate pe pătrățica lor.
Cum vedeți sistemul de învățământ din România?
La nivel de sistem, mi se pare că e destul de greu de sperat în schimbări majore. Nu cred că se vor întâmpla pe termen scurt, cu toată dorința mea sau a altora, pentru că sunt multe lucruri foarte închegate între ele și nu se vor vedea cele mai mici schimbări.
Ce vi se pare cel mai nociv în momentul acesta în sistemul de învățământ românesc?
Cea mai nocivă este corupția. Corupția în sensul de promovare a apartenenței la un partid, la inspectorate, spre exemplu. Toate acestea se încheagă. Directorii sunt numiți de inspectorate. Pe de altă parte, mulți directori nu mai sunt numiți politic. La scară medie, ar fi speranța la nivel de director. Și dacă au și norocul să fie într-o comunitate unde se înțeleg cu partea politică, cu primarul, unde are și el un cuvânt de spus, o să fie foarte bine. Dar la scară mare, nu văd.
Noi vedem lucrurile ca fiind foarte grave. Pe de altă parte, dacă stăm de vorbă cu oameni care au experiența educației din alte țări, ni se prezintă reversul medaliei, și anume faptul că acolo nu se face școală comparativ cu România. De ce credeți că există discrepanța aceasta? Sau ce credeți că înseamnă pentru poporul român să se facă școală?
Depinde cu cine stați de vorbă. Dacă stați de vorbă cu părinți care au plecat acolo cu copiii și i-au dat la școală, e posibil ca majoritatea celor plecați să vă spună că se face școală. Pentru că, pe vremuri, se făcea școală, se făcea carte, aveai cunoștințe, examene și note. Când vine însă acum copilul de la școală și îți arată jumătate de pagină de notițe și îți spune că nu a mai avut niciun examen de nu știu când sau că nu e stresat, se pare că e doar joacă. Chiar și la matematică, până prin clasa a X-a, cei care spun că există diferențe de aproape doi ani au dreptate. Dar până la clasa a XII-a e la fel peste tot, chiat mai profund în afară. Iată că, deși teoretic avem nivelul mai avansat, la toate testele internaționale nu ieșim bine.
Vorbim despre testele PISA, la care în ultimii ani România a avut rezultate dezastruoase. Credeți că sunt relevante? Reprezintă o radiografie a învățământului românesc?
Ele nu testează atât de mult cunoștințele, ci în special competențele. Dacă s-ar testa doar cunoștințele probabil altele ar fi rezultatele.
Dar ce testează?
Gândirea și felul în care aplici cunoștințele. Nu are rost să știi, dacă nu știi să faci ceva cu ceea ce ai. Degeaba le știi. Degeaba știi să înșiri toate capitalele lumii, dacă nu știi care e dinamica și cum depinde una de alta. Ce culturi sunt mai jos și de ce unele sunt mai înfloritoare și altele nu. Sistemul românesc nu e construit astfel. Sistemul românesc e construit ca o mare de cunoștințe, de examene și de note. Nici societatea nu e educată suficient cât să înțeleagă nevoia.
Gândiți-vă cât scandal a fost când s-au introdus calificativele. Românii erau obișnuiți cu altceva: „A luat nota 10 sau 7. Ce e aia suficient, insuficient?”
Da, dar și dacă îi întrebi și pe elev și pe profesor ce înseamnă nota 7, nu știu. Faci media. Ce e aia medie? Dau o notă în septembrie, o notă în februarie și una în mai și le fac media. Nimeni nu știe ce reprezintă această notă cu adevărat.
În Germania nu este așa?
Nu e chiar așa. Aici sunt foarte multe proiecte prin care testezi altfel competențele. Ascultatul acesta la oră aproape că a dispărut. Eu, unde lucrez, nu am dat niciodată notă pe „ascultat” la oră.
Și cum decurg orele? Ca discuții?
Ca activități de învățare. Poți să le spui la început care sunt obiectivele lecției, poți să le dai un stimul, poți să faci legătura cu lecția precedentă, cu un anumit concept, poți să ai un text pe care să îl analizezi, o experiență, cum este la științe. La matematică, poți să le arăți câteva exemple din ceva, după care fac ei singuri sau în grup.
Și notele când se dau? La evaluare?
Acesta e un lucru pe care încerc să îl explic și mă lovesc de ziduri. Nu poți să îi dai unui copil notă pe ceva și altui copil notă altă dată pe altceva. Decât dacă tu întrebări, ești atât de bun încât să cuantifici felurile de greutatea întrebărilor, dificultatea întrebărilor, încât să spui că nota 7 la un copil este același 7 la alt copil. Orice notă care intră în catalog este dată fie pe același proiect, fie pe aceeași lucrare, teză. Toată lumea dă același lucru. Și, atunci, pentru o notă din catalog, toți sunt examinați pe aceleași conținuturi, pe aceleași competențe, pe aceleași criterii. Nemții mai au ceva interesant. Nu mai pierd timpul cu ascultatul la oră sau cu ascultatul la tablă. Pierzi o oră. Ei au un fel de notă de participare. Profesorul are niște notițe, iar 20% din nota finală, cum ar fi în România, o notă din cele cinci pe an, este din participarea la oră, din activitate. Și, atunci, trebuie să fii puțin activ.
La noi există o mare problemă, dacă vorbim despre gimnaziu și liceu, cu comportamentul, cu conduita, vestimentația. Sunt curioasă cum e acolo. Cum sunt copiii acolo? Sunt tot copii și adolescenți rebeli?
Bineînțeles. Vestimentația. Una e uniforma, alta e vestimentația. Eu am lucrat în Australia cu uniformă, iar în Germania fără uniformă.
Cum vi se pare mai bine?
Nu contează. Pentru învățarea reală, nu contează. Pentru mulțumirea părinților, mai bine cu uniformă. Dar copilul nu învață mai mult doar pentru că are uniformă. Nu înseamnă nici că e rău. Nici nu învață mai puțin. Școala poate să își aleagă o anumită uniformă. Eu cred că, la alegerea școlii, e OK. Ca și la nemți. E ca și cum le-ai pune limită de viteză pe autostradă. Nu suportă. Așa și noi. Am avut pe timpul comuniștilor matricole și tot felul de alte lucruri. Există cod de vestimentație. Să nu ai lucruri ostentative, ieșite din comun. O limită a bunului-simț și fără inscripții care pot fi ofensatoare.
Dacă ar fi să excludem statul și am vorbi despre un eșec al educației, cine ar fi mai vinovat? Profesorul, copilul sau părintele?
Copilul niciodată. Da, cu timpul crește și ar trebui să aibă răspunderi, atunci devine mai vinovat. Dar, în general, nu e vinovat. Nu poți să excluzi statul. Și părinții au partea lor de vină. Părinții, aproape fără excepție, țin la copiii lor și îi iubesc. Doar că nu știu ce să facă și cum să se poarte. Și asta se perpetuează în cultură și am observat acum că nici legile nu se aplică. Dacă un copil este bătut, trebuie să faci ceva să îl salvezi pe copilul acela. Nu poți să spui că bătaia e ruptă din rai. Noi trebuie să ieșim din aceasta. Sunt extrem de necesare discuții, dezbateri despre ce ar trebui să facă părinții, lucruri simple, cum să se ocupe de copii. Mulți nu știu.
Oricum acum trăim în era tehnologiei, în care părinții își compensează lipsa cu tot felul de lucruri materiale, îi lasă pe telefon, pe tabletă.
Am văzut. Am văzut copii care stau lângă părinți și nu discută cu ei. Îi lasă să stea acolo, pe tabletă. Zic că e mai ușor, nu își mai bat capul. Îi poate afecta învățarea. Nu e neapărat rău. Chiar și jocurile pot fi bune pentru copil. Dar una e să te joci de 5 ori pe săptămână și alta e să te joci de 50 de ori pe săptămână. E mare diferență. Sau folosirea tabletelor la școală. Una e să o folosești în activitatea de dezvoltare și alta e să îi lași cu telefonul să își trimită mesaje unii altora.
De unde ideea cărții?
Am văzut. Am văzut copii care stau lângă părinți și nu discută cu ei. Îi lasă să stea acolo, pe tabletă. Zic că e mai ușor, nu își mai bat capul. Îi poate afecta învățarea. Nu e neapărat rău. Chiar și jocurile pot fi bune pentru copil. Dar una e să te joci de 5 ori pe săptămână și alta e să te joci de 50 de ori pe săptămână. E mare diferență. Sau folosirea tabletelor la școală. Una e să o folosești în activitatea de dezvoltare și alta e să îi lași cu telefonul să își trimită mesaje unii altora.
La ce credeți că îi ajută pe copii filozofia? Înțeleg viața altfel?
Pun întrebări, în primul rând, și își pun întrebări. Am făcut lecții de filozofie cu copii, dar nu mai jos de clasa a III-a. Am făcut și cu clasa a II-a, cu o învățătoare foarte bună. Am făcut și cu clasa a IV-a, și cu clasa a V-a și mai mari. E extraordinar, e interesant. Să vedeți copii de 8-9 ani. Învață să pună întrebări, cum să se asculte unii pe ceilalți. Să îi vezi în câteva luni că reușesc să construiască un argument, chiar și pe baza observației altui copil. Se pot duce și mai departe. Discută, nu le e teamă să greșească. Am în carte un capitol întreg despre cum să pui întrebări. Există tehnici întregi despre cum să pui întrebări. Există tehnici de a-i învăța pe copii cum să pună întrebări. Sunt tehnici foarte bune, pe care le-am făcut cu profesori în România și le prind foarte bine. Și am văzut de ce lucruri e nevoie și am mai scris câte ceva, un articol, de exemplu. Unele pentru mine, unele pentru ei. Și s-au adunat și am zis că ar fi bine să le pun într-o carte, să fie acolo.
Ce înseamnă un profesor autentic?
Dacă-i întrebați pe copii „Ce înseamnă un profesor bun pentru voi?”, cel mai întâlnit răspuns pe care îl dau este că trebuie să fie corect. Deci, ca profesor, să ai o abordare etică, înainte de cunoașterea materiei. Deci, să îți pese cu adevărat de fiecare copil. Copiii te simt imediat dacă ești profesor bun sau nu. Deci trebuie să 190 îți pese de fiecare copil, să fii pregătit, nu neapărat să cunoști, dar să ai noțiuni de psihopedagogie. A ști cum să îți abordezi actul de învățare și să ai capacitatea de a reflecta întotdeauna, „de ce nu a mers?, de ce nu a mers?”. Să nu dai vina pe alții când nu ai analizat suficient. Nu trebuie să spui doar că Ministerul nu ne susține sau că părinții sunt așa și așa. Atunci, nu ai cum să devii profesor autentic.
E meserie sau vocație?
E profesie. Mai aproape de meserie decât de vocație, dar mie îmi place să zic că e profesie.
De ce e profesie?
Implică mai mult decât o meserie. Meseria implică să știi să faci un lucru bine, de la un capăt la altul. Să faci, să nu greșești, să nu te lași. În învățământ sunt atât de multe variabile, s-ar putea să nu faci bine un lucru. Deci lucrezi cu atâtea variabile, încât trebuie să ai capacitatea de a le cuantifica pe loc câteodată, de a te schimba de la o clasă la alta. Asta înseamnă să crezi în menirea pe care o ai, nu doar în produs. Și întotdeauna să încerci să f ii mai bun. Și nu e vocație, cu toate că vocația ajută, dar nu e o condiție. Poți să fii profesor foarte bun, dar fără să ai vocație, cu condiția să îți pese de copiii din clasă.
Ce îi lipsește domnului Trandafir în ziua de azi?
Depinde cum îl considerăm pe domnul Trandafir din ziua de astăzi. Trebuie să fie un pic mai rapid la ce, cum și de unde își ia informație. E adevărat că e foarte important de unde ne extragem informația înainte de a ne forma opiniile. Să fii deschis, să fii conștient că poți afla altceva și de la alții. Unul dintre firele roșii al cărții este echilibrul. Să ai un echilibru în abordarea actului didactic, inclusiv între pedagogiile vechi și noi, care trebuie știute. Mintea copilului s-a schimbat. Au alt fel de motivație acum. Nu îi mai motivezi cu frică, așa cum era pe vremuri.
Și care credeți că ar fi principala motivație? Ce poți să induci ca să îi faci să înțeleagă?
Trebuie să lucrezi conștient și consecvent la motivația internă. Trebuie să îi aduci să aibă dispoziții dincolo de note. Nefiind atât de stresați de note, pot să lucreze la motivația lor internă.
Am citit la începutul cărții un citat al lui Nicolae Iorga referitor la scopul școlii. Credeți că în momentul acesta ies copiii pregătiți pentru viață din școală?
Nu. Cred că mulți copii învață mult mai mult în afara școlii decât în școală. Copiii sunt destul de descurcăreți, isteți, dar nu le pasă de școală. În școală învață și să se adapteze la nedreptăți. Viața e destul de nedreaptă, dar nu trebuie să fim și noi nedrepți cu ei.
Credeți în educația cu blândețe?
Da, dar cu fermitate.
Ați luat în calcul să faceți lobby la Minister, la instituțiile care ar putea să schimbe sistemul educație din România?
Nu am putere de individ neafiliat, că și asta e importat. E greu, dar prin ce am mai scris, cu cine am mai stat de vorbă, am mai contribuit și eu. Se încearcă să se alinieze să ne dăm seama ce fel de absolvenți vrem să scoatem. Eu am contribuit la profilul elevului și am zis că avem niște standarde de etică, de colaborare, vreo nouă sunt. Și le-am luat pe aceleași și le-am scris pentru liceu, pentru gimnaziu, pentru ciclul primar și preșcolar. Și în momentul acesta sunt aliniate. Cine vrea se poate uita cum dezvoltăm copilul după coordonatele desprte care v-am vorbit. Ele trebuie corelate cu programele, iar la acestea încă se lucrează și probabil voi fi implicat și eu la a lucra cadrul întâi și programele pentru liceu și pentru gimnaziu, în speranța că se vor alinia. Acum e greu, pentru că încă e mare bătaie pentru diverse materii. Lumea nu se gândește la copii. Părinții trebuie să știe că acolo sus interesul pentru copil nu e cel mai dorit. Sunt interesați de catedrele lor. Nu se gândesc că acești copii au 30 și ceva de ore pe săptămână și le mai dau și teme pentru acasă. Zic „lasă că așa era și pe timpul nostru”. Și ne mirăm de ce după clasa a VIII-a pleacă în lume.
