Lace

Interviu cu Cătălin Ștefănescu, Garantat 100%

IN ACEST ARTICOL

Share

Interviu Special

de Loredana Marin

Nu am să fac introducerea acestui interviu descriindu-l pe Cătălin Ștefănescu și activitatea sa profesională. Sunt convinsă că nu există cititor Lace Magazine care să nu știe cine este acesta.

Am să mă leg însă, ca de obicei, de experiența mea personală în ceea ce-l privește și am să vă mărturisesc că am crescut cu emisiunea Garantat 100%, care mi-a deschis orizonturile prin experiența fiecărui invitat ales pe sprânceană, formându-mi și o mare pasiune pentru interviuri. Observând cât de îmbogățită mă simțeam în urma vizionării acestor emisiuni, mi-am sădit în suflet dorința de a avea și eu într-o zi o revistă care să scoată în față oameni ce au ceva de spus. Poate că încă nu am avut privilegiul de a avea în Lace Magazine personalități precum Vanessa Redgrave, Sarah Brightman, Pascal Bruckner, Wally Olins, Andrei Șerban, Mats Ek sau Beth Hert, doar câteva nume din lista uriașă de personalități invitate la Garantat 100%, dar în ediția aceasta am plăcerea de a-l avea în paginile revistei pe jurnalistul Cătălin Ștefănescu și sunt foarte bucuroasă pentru asta. De ce? Pentru că, de multe ori, educația se face prin personalitățile menționate mai sus, dar doar dacă există o punte între acestea și restul oamenilor. Un om care să pună întrebări pentru noi, pe înțelesul tuturor. Un om care să asculte cu smerenie și căldură.

„Salutare, salutare la toată lumea!” Aș zice că reprezintă unul dintre trademarkurile dumneavoastră, alături de vestă și papion. Cum ați reușit să păstrați un ton cald, prietenos, ușor informal în cadrul unei emisiuni cu personalități excepționale, „prețioase”?

Nu m-am gândit niciodată că trebuie să păstrez un anumit ton sau că trebuie să fac ceva anume. Însă ideea emisiunii a fost, de la bun început, în urmă cu 25 de ani, să creeze o atmosferă firească, în care invitații să se poată exprima cât mai aproape de felul în care o fac în afara unui studio de televiziune. Nu e despre mine emisiunea asta, ci despre invitații care acceptă să ne calce pragul, despre ideile lor, despre lumile lor, despre poveștile lor.

De câți ani faceți jurnalism și cum ați reușit să păstrați o emisiune de genul aceleia pe care o realizați într-o lume a televiziunii axate pe cancan, nonvalori și mult circ?

Fac jurnalism din vara anului 1990. Am lucrat în presa scrisă, apoi la radio și la televiziune. Emisiunea a reușit să existe vreme de 25 de ani pentru că e făcută din pasiune pură și pentru că și-a format, în timp, un public care s-a împrospătat continuu de-a lungul anilor. Nu în ultimul rând, emisiunea a supraviețuit pentru că, vreme de 15 ani, într-o perioadă foarte dificilă, s-a bucurat de susținerea unui sponsor care nu a pus niciun fel de condiții și nu s-a amestecat niciodată în activitatea noastră. A fost o susținere adevărată, extrem de rar întâlnită. Acest sponsor a contribuit esențial la parcursul primei emisiuni culturale de la o televiziune din România, care s-a autosusținut economic vreme de atâția ani. Au existat câteva momente în care s-au făcut chiar eforturi de a desființa emisiunea. Faptul că programul era autosustenabil pur și simplu ne-a salvat. Așa ceva nu se uită. Le mulțumesc prietenilor noștri în fiecare secundă. Iar acum, când împlinim 25 de ani, începem colaborarea cu un nou sponsor, intrând într-o etapă nouă a istoriei acestui program. Dar asta e o altă poveste.

Ce vă inspiră în profesia dumneavoastră și cum vă alegeți invitații?

Mă inspiră câteva programe de la alte televiziuni publice din Europa, alte câteva de la PBS, din Statele Unite, unele mai există, altele nu, dar sunt surse reale de inspirație, mai ales în ceea ce privește dimensiunea de serviciu public pe care o are un program de acest fel. Eu și colegii mei încercăm să avem un program foarte diferit de la o ediție la alta, să nu fim obedienți la întâlnirea cu microbul autocenzurii și să ne facem meseria având conștiința curată. Pe de altă parte, încercăm să fim foarte atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să dezbatem teme actuale ale societății românești și să ne facem meseria învățând în fiecare zi, cu respect pentru valorile unei societăți civilizate, dar și cu un anumit tip de preocupare pentru evitarea unor derapaje care pot să apară la tot pasul. Ca să nu bat apa-n piuă, încerc să zic cât mai limpede: măsura e un lucru foarte important. Un exemplu la modă e corectitudinea politică. În esență, e vorba despre o idee generoasă, despre un adevărat pas civilizator. Însă, atunci când devine ceva în care se crede habotnic, o ideologie, totul se transformă într-un coșmar.

Cum vi se pare că afectează noile media, noua direcție a jurnalismului, care pare destul de departe de sensul „vechi”, real, al acestei profesii? Mai avem jurnalism de calitate, domnule Ștefănescu?

Sigur că mai avem. Există câteva platforme independente jurnalism contemporan, care fac valoros, contribuind foarte mult la partea bună a chipului actual pe care îl are democrația de la noi. Din nefericire, vizibilitatea lor e destul de redusă. Existența lor încă e umbrită de ruinele zgomotoase și îndârjite ale vechiului și păgubosului nostru model civilizațional. Dar publicul care frecventează aceste platforme independente e un public de calitate. E o lume care deja trăiește într-un alt model civilizațional. Unul pe care acest public încearcă din toate puterile să-l tragă spre o poziție mai apropiată de instalarea reală în lumea noastră românească. Nu e ușor. Dar nici n-ar avea cum să fie altfel. Platforma de investigații Recorder e un exemplu bun în sensul ăsta. Când vom înțelege din ce în ce mai mult că putem susține așa ceva, direcționând 2% din impozitul pe venit sau donând cât putem pentru jurnalismul de valoare, vom face un pas important spre civilizația pe care ne-o dorim atât de mult. Evident, nu e singurul pas, mai sunt mulți alții.

Cât de importantă este documentarea atunci când pregătiți un interviu, care a fost cel mai lung proces de documentare și pentru ce invitat?

Documentarea e esențială. Dar, să-mi fie cu iertare, e un lucru de minim bun simț. Nu mi se pare că e de lăudat un jurnalist care se documentează. E o parte firească din munca lui sau a ei. De ce să ne mirăm că un jurnalist sau o jurnalistă se pregătesc temeinic pentru întâlnirea cu un invitat? E o chestiune de decență elementară să-ți faci lecțiile cum se cuvine. Și să nu îi explici invitatului cum stau lucrurile, ci să asculți ce are de spus. Documentarea și curiozitatea vie fac parte din fișa minimală de post a unui jurnalist.

Apropo de documentare. Mie mi-a fost greu să fac documentarea pentru interviul cu dumneavoastră. Urmăresc de ani buni emisiunea Garantat 100%, însă am găsit puține interviuri pe care le-ați oferit de-a lungul timpului. De ce? Preferați să fiți de partea cealaltă a dialogului?

Oho, dimpotrivă. Cred că am dat prea multe. Știți, cred că în meseria asta trebuie să stai cât mai mult la locul tău, să nu te bați cu cărămida-n piept, să nu te cațări spre o poziție de instituție atotștiutoare. Să te preocupe mai mult meseria în sine și mai puțin poziția ta în interiorul ierarhiilor meseriei. Mă gândesc la câteva persoane care au făcut „istorie” în presa de la noi și mai încearcă și acum să facă valuri. Nu au întrebări, nu au îndoieli, nu sunt curioși sau doritori să afle ceva. Dumnealor știu. E pur și simplu ridicol. Dar e loc sub soare pentru toată lumea.

Acum câțiva ani ați început prezentarea dumneavoastră în cadrul conferințelor TedX astfel: „Roger Waters, my idol and my enemy”. Puteți să ne povestiți de ce îl admirați atât de mult pe domnul Waters și cum poate cineva să fie Bine și Rău în același timp?

Așa e. Îmi amintesc. Sunt niște ani buni de-atunci. Sunt cuvinte destul de tari. Am cam exagerat. Și cu „idolul”, dar și cu „dușmanul”. Era o formulă menită să atragă atenția asupra subiectului. Pe de-o parte, un artist excepțional care, de mulți ani, denunță într-un mod foarte convingător nedreptățile, abuzul, dictatura, războiul, abisul decalajelor dintre săraci și bogați, mirajul spectacolului general al lumii care ne transformă în roboți sau în zombi. Pe de altă parte, un activist care vorbește despre găunoșenia și nocivitatea lumii capitaliste, despre diavolul societății de consum, dar o face din spatele unei averi de peste 300 de milioane de dolari. Nu bogăția lui Roger Waters e problema mea. E f iresc pentru un artist care a vândut zeci de milioane de discuri să aibă o avere pe măsură. Dar cum rămâne cu denunțarea ferocității monstruoase a unui sistem în interiorul căruia artistul a făcut o avere imensă? E ceva ce nu se leagă aici. Dar ipocrizia sau, pur și simplu, o formă de rătăcire, baterea câmpilor și alte bazaconii nu sunt monopolul lui Roger Waters. Ele ne pasc pe toți. Haideți, c-am dat în înțelepciuni de terasă.

Ați scris la un moment dat în Dilema Veche un editorial în care ați afirmat următoarele: „Dacă iubim un artist, în rătăcirile noastre de iubire, îl confiscăm total. E al nostru”. Se aplică asta și în jurnalism? Ați simțit vreodată că fanii/urmăritorii vă dumneavoastră „sancționează” pentru ceva? Ați simțit vreodată nevoia de a renunța la emisiunea care v-a consacrat și pe care ați consacrat-o în același timp, să vă reinventați?

Era un banc, în vremea de dinainte de 1989. Întrebare la Radio Erevan: „Stimată redacție, este adevărat că Nicolae Ceaușescu a fost ilegalist?”. Răspuns: „Da și nu, stimate ascultător. De fapt, a fost semi ilegalist. Adevărul e că se ascundea. Dar nu-l căuta nimeni”. Nu-s deloc în situația de a fi cumva atins de aripa nefericirii celebrității. Mă apucă râsul când mă gândesc la de-astea. Sunt foarte departe de nivelul de celebritate al unor colegi de breaslă. Da, sigur că mă interesează să existe un public cât mai consistent, care să vadă ce încercăm noi să facem la Garantat 100%, la TVR1. E parte din misiunea instituției în care lucrez. Dar nu jinduiesc, în niciun caz, la mulțimi care să fie interesate de persoana mea. Iar dacă, uneori, mă mai sancționează cineva (presupunând c-o face pe bună dreptate), îmi iau seama. În ceea ce privește povestea cu reinventarea, mă interesează mult mai mult să-mi fac meseria. Deci nu reinventarea mă preocupă, ci felul în care îmi fac meseria și mediul în care se întâmplă acest lucru.

Domnule Ștefănescu, pentru cine credeți că merită să scriem articole de pagini întregi despre artă, cultură ori muzică?

Pentru absolut oricine e interesat să intre în jocul ideilor, al cunoașterii, al comunicării. Pentru oamenii pe care îi cunoaștem personal și sunt aidoma multor alți oameni pe care nu i-am cunoscut și nici nu-i vom cunoaște vreodată. Și pentru noi înșine, în măsura în care ne asumăm faptul că putem fi o parte din vocea altora.

Întorcându-ne la emisiunea Garantat 100%, există ceva ce s-a schimbat radical față de începuturi? Unghiul de abordare, profilul invitaților? Există intenția unei abordări care să fie mai aproape de direcția generală a societății actuale ori de preferințele maselor?

S-au schimbat foarte multe în cei 25 de ani de când există emisiunea asta. Ceea ce ne preocupă e să facem o emisiune de cultură vie. Vibrantă. Contemporană. O emisiune care să fie de folos celor care o urmăresc. Fără prea multe zorzoane și vorbe mari. Să facem un program de televiziune așa cum ne-am dori sau visa să vedem.

Aveți o părere bună despre noua generație și asta e senzațional, venind tocmai de la dumneavoastră, ce credeți însă că îi lipsește noii generații? Ce v-ar plăcea să „cultive” mai mult aceasta?

Cred că generațiilor tinere le lipsesc solidaritatea noastră reală și înțelegerea, pe care le merită din plin. Dar e o situație veche de când lumea.

Cred că generațiilor tinere le lipsesc solidaritatea noastră reală și înțelegerea, pe care le merită din plin. Dar e o situație veche de când lumea.

Să știți că vin din alt timp. Un timp al cărților, al personajelor din literatură, din film și din teatru. Influencerii acelui timp erau scriitorii, muzicienii, artiștii de toate felurile și profesorii, aceia care reușeau să facă performanța colosală de a ne fascina cu propunerile de călătorii spre cunoaștere. Dar nu cred că vin din cea mai bună dintre lumi și nici că aceasta de acum e o catastrofă. Chiar nu cred așa ceva. În mare măsură, lumea e și ce proiectează înspre ea fiecare dintre noi.

În final, de ce jurnalism? Cum ați ajuns la această profesie?

Pas cu pas. A nu se confunda, vă rog, cu volumul prezidențial cu același titlu.

URMĂTORUL ARTICOL​
NU MAI SUNT POSTĂRI DIN ACEASTĂ CATEGORIE, ÎNCEARCĂ ALTELE:

instagram: