Interviu Special
de Marian DRAGOMIR
În rândurile care urmează, cuvintele nu mai sunt doar semne pe hârtie, ci deveniri ale unei conștiințe care pulsează între luciditate și melancolie. Radu Paraschivescu, cunoscut pentru verva sa ironică și ochiul neiertător asupra derapajelor lumii, își dă voie, în acest interviu, să respire altfel, mai adânc, mai tăcut, mai fragil. Aceasta nu este doar o convorbire, ci o confesiune cu miez de viață și ecou de suflet. Un dialog în care cuvintele devin oglindă, iar oglinzile nu ne flatează, ci ne cheamă să ne revedem întregi.
În Cu inima smulsă din piept explorați drama și fragilitatea umană, într-un registru neașteptat pentru cititorii obișnuiți cu ironia dumneavoastră. Ce a declanșat această schimbare de ton și cum ați trăit procesul de scriere?
Cu inima smulsă din piept a fost prima mea tentativă de escapism literar. Asta înseamnă că am suspendat preocuparea pentru moravurile și năravurile românești și am preferat să pornesc în alte timpuri și în alte spatii. Asta a însemnat Portugalia secolului al IV-lea, surprinsă într-o perioadă tulbure și sângeroasă, în care, în familiile bogate, iubirea era un capriciu care trebuia să lase loc alianțelor politice și calculelor de conjunctură diplomatică.
Am scris cu o dublă emoție: pe de o parte, era prima mea încercare de roman a cărui acțiune se petrecea în altă parte și departe de vremurile noastre, pe de altă parte, se cuvenea să răspund frumos invitației făcute de Ioana Pârvulescu de a scrie un mic roman pentru colecția „Cartea de pe noptieră”, pe care o coordona în 2008, când a apărut prima ediție a cărții. Nu-mi dau seama dacă a fost sau nu un roman bun. Singura certitudine e că astăzi, păstrând povestea, nu aș mai scrie-o așa. Probabil că aș catifela sau chiar aș tăia o parte dintre scenele de o cruzime psihanalizabilă pe care le-am închipuit – tocmai eu, un om căruia îi repugnă violența și care nu suportă vederea sângelui nici în viață, nici pe ecran.
Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) și Vitrina cu șarlatani sunt oglinzi tăioase ale unei societăți bolnave de spectacol. Cât din ele e exagerare literară și cât e realitate trăită?
R.P.: Mă bucur că puneți alături două cărți pe care destul de puțină lume le-a luat împreună. Diferența dintre ele este că Aştept să crăpi conține proze (să zicem) comice, adică ficțiune, pe când Vitrina cu şarlatani cuprinde texte din registrul non f icțiunii. Pentru ambele m-am inspirat din lucruri care s-au petrecut aievea, chiar dacă uneori am literaturizat întâmplările și am îngroșat tușele până în pragul caricaturii. E ca în celebra scenetă de pe vremuri cu Toma Caragiu și Mircea Diaconu, în care cel din urmă, fabulist de combinat, își ironizează șeful și se justifică prin trei cuvinte: „Viața e sursa”. Așa a fost și în cazul acestor cărți: viața a fost sursa.
Viața și, mai cu seamă, componenta ei grotescă. Iar dacă șarlataniile și escrocheriile din Vitrina au fost posibile pe bani frumoși, una dintre prozele din Aştept să crăpi (cea care dă titlul volumului) pornește dintr-o realitate care pune în discuție etica actului medical și a discreției (ne)manifestate în numele bolnavului. Am și azi în fața ochilor câteva reportaje de la emisiuni de divertisment nocturn ale unui post TV important din București, în care un reporter cu un halat pe umăr transmitea dintr-o rezervă de spital în care o celebritate se pregătea să moară. Râsul este aici consecința unei îngrijorări vecină cu furia și face loc unor întrebări care-l vizează pe directorul spitalului: ce a fost în mintea acelui om? Cum a acceptat o asemenea infamie? Și ce s-a întâmplat cu el? (aici vă răspund chiar eu: nimic).
Privind în urmă, există o carte sau un personaj creat de dumneavoastră care v-a surprins prin impactul pe care l-a avut asupra cititorilor – sau chiar asupra propriei persoane?
Cartea care mi s-a vândut cel mai bine a fost Ghidul nesimțitului, care nu e nici pe departe între primele mele zece cărți. Fiindcă personajul de aici e mai degrabă colectiv, n-o să-l iau în considerare. Asta mă duce pe drumul cel mai scurt la personajul (și la romanul) pentru care am primit cele mai multe laude: Michelangelo Merisi, zis Caravaggio, din Fluturele negru. Poate că nu e o întâmplare că Fluturele a fost tradus în două țări și urmează traducerea într-o a treia, în condițiile în care nu sunt de fel un răsfățat al traducătorilor străini. Caravaggio al meu (insist: „al meu”, cu o anume distanță față de cel oficial) pare să fie personajul care i-a intrigat, i-a vrăjit, i-a dezgustat sau i-a încântat pe cei mai mulți dintre cititorii cărților mele.
Cu puțin înainte să vă răspund la întrebări, l-am avut invitat la podcastul „Vorbitorincii” pe Theodor Paleologu. Discuția a ajuns la un moment dat la Caravaggio, moment în care musafirul nostru a început să vorbească despre teologia pictorului. M-am bucurat, evident, fiindcă personajul meu din roman e conturat și în dimensiunea lui lăuntrică, în raporturile lui cu Dumnezeu, în crizele lui la limita delirului mistic. Dincolo de prestația lui profund tabloidă de pe străzile, din birturile și din lupanarele Romei, dincolo de dueluri soldate cu morți și bisexualitate galopantă, acest scandal ambulant are totuși, paradoxal, un comerț învolburat și, în același timp, subtil cu divinitatea.
Aveți reputația unui fin observator al derapajelor sociale, dar ce vă emoționează în tăcere, dincolo de ironie? Ce anume vă înmoaie privirea când lumea pare tot mai cinică?
Probabil că ar fi de dorit să spun „nedreptatea” sau „suferința”. În schimb, o să aleg vulnerabilitatea, felul în care omul fragil nu poate evada din cușca propriilor incertitudini, spaime și convulsii lăuntrice. Iar asta li se întâmplă și bronzurilor de suprafață, care își scriu „always in control” cu litere mari pe piept, străduindu-se să și camufleze slăbiciunea, avariile interne, mecanismele gripate ale minții și ale sufletului.
Și fiindcă englezul spune „it takes one to know one”, mă grăbesc să-l confirm: dincolo de fațada mea bonomă, surâzătoare, uneori ironică, stă un ghem de nesiguranțe, de temeri, de scenarii ale fragilității. Nu sunt singurul în situația asta, firește. Am prieteni care în public par neclintiți, aidoma cedrilor în furtună, și care între patru pereți se surpă. Unii dintre ei proiectează o imagine de-a dreptul bazaltică și ți-e greu să-i identifici în cutremurările lor intime pe zmeii scenei publice, gata să răpună în duel (verbal) orice adversar și să aștepte urale.
Cartea care mi s-a vândut cel mai bine a fost „Ghidul nesimţitului”, care nu e nici pe departe între primele mele zece cărţi. Fiindcă personajul de aici e mai degrabă colectiv, n-o să-l iau în considerare. Asta mă duce pe drumul cel mai scurt la personajul (şi la romanul) pentru care am primit cele mai multe laude: Michelangelo Merisi, zis Caravaggio, din „Fluturele negru”.
Cum definiți, personal, „demnitatea” într-o societate care pare să-și piardă reperele? Și ce înseamnă pentru dumneavoastră să rămâi vertical într-o lume înclinată spre superficialitate?
Pentru mulți, profunzimile sunt plicticoase. Facilul e evident mai atrăgător, îndeosebi în lumea asta a unui „attention span” care depășește rareori cinci-zece minute. Pe urmă, din punctul meu de vedere, superficialitatea și poziția verticală, la propriu și la figurat, nu se exclud reciproc. Ce-i drept, nici nu se presupun una pe alta. Poți să rămâi cu spinarea dreaptă și, în același timp, să alergi pe culoarul superficialității.
Într-o perioadă când aveam voluptatea autodiminuării, mi-am rugat un prieten mult mai tânăr să-și noteze epitaful pe care mi-l doream pe piatra de mormânt: „Aici zace un virtuoz al superficialului”. Prietenul a simulat că notează și îmi pare rău că n-am putut să pătrund în mintea lui și să văd ce gândește. Revenind, demnitatea și verticalitatea înseamnă pentru mine refuzul de a-ți închiria conștiința, de-a trece prin viață din concesie în concesie și din compromis în compromis. Unele concesii sunt inevitabile, de acord, nu e nimeni absurd. Important e să nu sufere și să nu deraieze nimeni (afectiv, profesional, social etc.) din cauza lor. Dacă te privești liniștit în oglindă – și nu ești un monstru al disimulării –, înseamnă că ai trecut examenul de conștiință.
Într-un interviu ați spus că „e mai ușor să scrii bine decât să fii om întreg”. Ce înseamnă, pentru Radu Paraschivescu, să fii om întreg?
Integritatea e o ștachetă înaltă și destui o doboară, ori de câte ori încearcă să treacă peste ea. În mintea mea, a fi om întreg se leagă de cuvintele lui Steinhardt, citate de câteva ori de Gabriel Liiceanu, și privesc ceea ce Steinhardt numea „meseria de om în lume”. Cea mai complicată și cea mai riscantă dintre meserii – dacă nu din alt motiv, măcar fiindcă uneori o plătești cu viața.
Dacă ați putea bea o cafea cu Radu Paraschivescu de la 30 de ani, ce sfat i-ați da și ce întrebare i-ați pune?
Înțeleg de aici că eu, cel de astăzi, teoretic mai înțelept și mai trecut prin viață, aș da de mine însumi la treizeci de ani. I-aș da sfatul pe care-l dau tuturor celor care scriu hrănindu-și iluzia autorlâcului: să nu cumva să încerci să le placi tuturor. Nimeni pe lume n-a întrunit unanimitatea – nici Shakespeare, nici Dostoievski, nici Flaubert. La rândul ei, întrebarea ar da glas unei curiozități vag morbide: ce stihii au lucrat în sufletul tău de copil, de-ai ajuns să te gândești la moarte încă de pe la opt ani?
