Mihaela Rus în dialog cu Bogdan Farcaș
Bogdan Farcaș este unul dintre actorii aflați „pe val” în acest moment, adică unul dintre actorii cel mai bine cotați. Asta se traduce în a fi căutat, cerut, dorit de regizori, de case de producție, de agenții de publicitate. E solicitat pentru spectacole de teatru, filme, spoturi. Bogdan este în deplinătatea creației artistice.
Este în plin succes. Anul trecut, în cadrul Galei UNITER, a fost nominalizat pentru „Cel mai bun actor în rol principal” pentru rolul Tita Nane, din spectacolul Gâlcevile din Chioggia, Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești. Tot anul trecut a câștigat un premiu la Festivalul de film de la Varșovia pentru rolul polițistului sociopat din filmul Neidentificat. Fără să fie neapărat o surpriză, Bogdan a fost nominalizat anul acesta la Premiul Gopo pentru „Cel mai bun rol principal”. Și iar n-a fost o surpriză atunci când l-a și câștigat. Ce mai, e tare tipul! Și vă spun așa, la ureche, pe lângă faptul că e un actor al dracului de bun, e un partener de scenă generos, un tip fain și un prieten de ispravă. A… dar vorbește mult. Atâta îți trebuie să îl întrebi ceva și să constate că îți place să-l asculți. Greu îl oprești. Trebuia s-o spun și pe asta, după ce l-am lăudat atât. Ia să vedeți! Așadar, doamnelor și domnilor… Booooogdaaaan Faaaarcaaaaaș… actor al Teatrului „Toma Caragiu”, Ploiești.
Ce ai spune tu despre un tip ca Bogdan Farcaș?
Nu știu, probabil că aș zice: „Cine e, mă, tipul ăsta înalt? Ia uite, m-a făcut să râd! Drăguț, ia să văd, oare ce mai face” și aș începe să îl urmăresc așa puțin, probabil că asta aș zice despre Bogdan Farcaș. „Uite! Băiatul ăla înalt are un simț al umorului neașteptat sau asta îmi place mie să cred”, aș zice…
Unde ești acum și unde te vezi peste 5 ani?
M-am mai văzut sau mi s-a întâmplat să mă mai văd de mai multe ori în imaginație, peste 5 ani sau 6 ani sau 10 ani, și întotdeauna am gafat. Așa că, în general, îmi este frică să mă văd undeva în imaginația mea. Cred că am unele certitudini, acum sunt la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești și peste 5 ani voi fi la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, indiferent unde aș lucra, cred că asta e singura certitudine. În rest, în imaginația mea, nu mă văd sau refuz să mă văd undeva peste 5 ani și undeva acum… Nu-mi fac planuri și iau lucrurile exact așa cum vin ele și mi se pare foarte important, pentru că mi s-a mai întâmplat să pic sau imaginația mea să meargă mai departe decât am putut eu să merg.
Cum este să fie doi actori în casă?
Ce să zic, e perfect. Cel puțin, în meseria mea, nu prea aș putea să văd o casă fără doi actori, adică nu aș putea să văd o casă cu un actor și o profesoară, dau un exemplu, Dumnezeule mare, e un exemplu general! Pentru că nu cred că altcineva ar putea să-mi înțeleagă programul, că ar putea să-mi înțeleagă micile depresii, că ar putea să-mi înțeleagă gândurile pe care le am permanent, pentru că, cel puțin în meseria asta, eu cumva trăiesc prin ea, gândurile mele sunt acolo constant.
Chiar dacă nu vorbesc despre ea continuu, undeva în spatele minții există doar gândul ăsta, doar cum să fac un rol mai bun, cum să-l duc spre perfecțiune, ești într-o căutare permanentă, iar când zic că ești într-o căutare permanentă mă refer că toată viața ta faci asta, toată ființa ta este acolo și nu cred că o persoană cu altă meserie ar putea să-mi înțeleagă parcursul ăsta și ar putea să mă
susțină în parcursul ăsta. Adică, bine, poate că o persoană cu altă meserie ar putea să o facă, dar eu nu cred și nici nu aș fi dispus să încerc, onest vorbind. Da, așa că o casă cu doi actori e perfectă. Asta e senzația!
Pentru că, la fel cum soția mea mă susține pe mine, eu îmi susțin soția și o înțeleg și încerc să o ajut, și ea mă ajută… Oh, Doamne! Câte seri au fost cu „hai să dăm un text! iartă-mă, eu vreau să dorm în seara asta în altă cameră, pentru că mă gândesc la aia… și că nu vreau să te chinuiesc…” Și ea să zică: „Da, bineînțeles, nu e nicio problemă, Dumnezeule!” Sau invers, câte seri au fost cu desfăcut texte și desfăcut personaje, câte discuții, Doamne, Dumnezeule, câte discuții au fost despre personaje, despre caractere umane, despre cum abordezi un anumit personaj și așa mai departe…
Așa că eu cred că viața în doi, cel puțin pentru mine, ar trebui să fie întotdeauna compusă din doi actori.
Cum vă suportă copilul?
Încercăm să evităm chestia asta de actoria în fața copilului. Copilul ne suportă ca pe doi părinți obișnuiți, care permanent îi freacă ridichea cu ți-ai făcut temele, hai să vedem la matematică, hai să vedem la română. Eu presupun că în momentul de față copilul urăște puțin actoria și teatrul, pentru că săracul a fost crescut în tot felul de cabine, în tot felul de hoteluri și pe tot felul de drumuri și nu îl impresionează deloc, adică atunci când ne vede la televizor, nu îl mișcă absolut nimic. I s-a mai întâmplat Ioanei să-i spună lui Vladimir:
„Vladimir, hai la cinema să-l vedem pe tata” și el să zică: „A, da, ce drăguț, aha, aha… dar nu”, fără să îl miște ceva.
De altfel, este o meserie, eu chiar cred lucrul ăsta, că este o meserie și meseria ți-o faci, după care încerci cât poți, cel puțin în privința copilului, să fii acolo și să lași puțin meseria cât ești cu el.
Nu știu cum ne suportă, fiindcă nu ne-a mărturisit niciodată până acum… ce am zis eu sunt doar presupuneri.
Cât îl influențează meseria voastră?
Cred că am răspuns cumva mai înainte… Nu știu cum îl influențează, pentru că nu pare fascinat, nu fascinat, acesta e deja un cuvânt enorm. Nu pare atras de ce facem noi, cel puțin acum, având în vedere că are 11 ani, nu știu cum o să se modifice pe parcurs acest copil, dar în momentul de față nu pare influențat de ce facem noi pentru că nu il impresionează deloc, e obișnuit cu noi pe scenă, e obișnuit cu noi pe sticlă, are o copilărie normală, cu fotbal, cu joacă… Apropo de chestia asta, l-am găsit anul trecut sau acum doi ani jucându-se cu alți copii pe trotuar „flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți”, lucru care ne-a bucurat enorm…
Deci nu, momentan nu pare influențat, dar niciodată nu știi ce se poate întâmpla… Eu cunosc foarte multe cazuri de copii care nu au dat semne până la 15-16 ani că vor să facă ceva și deodată s-au sucit și și-au dorit foarte mult un anumit lucru. Important este să facă ce vrea el, iar ce vrea el să facă să-i aducă o fericire intensă, că nu are cum să fie o fericire permanentă, pentru că nu mai e fericire în cazul ăla. Dar sper ca ocupația lui să-i aducă clipe de fericire.
Film sau teatru, chiar dacă ai fost întrebat în ultima vreme?
Da, am fost întrebat în ultima vreme… film, fără discuții, film, îmi place mai mult filmul, mi se pare că, într-un fel, filmul e ca un sprint, teatrul se poate perfecționa, și asta este frumusețea la teatru. Păi mie, dac-aș fi spectator, mi-ar plăcea mult mai mult să văd teatru și mi-ar plăcea să văd același spectacol de mai multe ori, lucru pe care îl și fac ca spectator, pentru că se pot observa întotdeauna perfecționarea și evoluția, un spectacol este într-un fel la premieră și cu totul altfel după 10 spectacole, pentru că actorii încep să înțeleagă și să devină lucrul ăla, în timp, și asta îi ajută
foarte mult și ajută foarte mult un spectacol, de aceea se spune uneori că un spectacol e matur.
Filmul e ca sprintul, e ca o cursă de 100
de metri, o ai pe aia și atât, nu contează cât te-ai antrenat, nu ai șapte șanse, ai o șansă, și atunci mi se pare că e foarte important să-ți cristalizezi tot personajul respectiv, nu ai timp să-l perfecționezi sau ai doar până când încep filmările, când s-a dat acțiune tu trebuie deja să fii ăla, nu mai ai ce juca, trebuie să fii… Eu fiind și motociclist și făcând tot felul de sporturi, fiind puțin dependent de adrenalină, probabil că de aceea frica pe care mi-o dă o filmare și adrenalina pe care mi-o trezește un personaj de film mi se par fascinante.
Dar, pe de altă parte, de foarte multe ori îmi place și iubesc teatrul, pentru că e chestia aia superbă, bătrânească, în care ne așezăm pe
personaj și îl ducem până la capăt, încet, încet. Și de foarte multe ori cred că, din motivul ăsta, pe la spectacolul numărul 10, 11, mi se pare mai profund teatrul decât filmul. Filmul e mai finit, mai finisat, iar teatrul mi se pare mai complex. Cel mai greu este să-i transmiți emoție pe loc unui om care stă la doi metri de tine. Acest lucru mi se pare foarte greu și frumos.
Cel mai emoționant moment ca actor?
Sunt foarte multe emoționante. Îl zic pe ultimul, când am luat premiul GOPO. Pentru
că eu, când eram copil, fugeam de acasă la film,
asta e reală, m-a și prins tata la cerșit la un moment dat, cerșeam de la oameni bani pentru film, fiindcă îmi plăcea să văd același film de vreo cinci ori, scuze, de vreo cinci ori pe zi. Dacă fugeam de acasă, tata știa că mă găsește în sala de cinema. Vedeam la televizor tot felul de gale, pe vremuri, de la revelioane până la toate galele astea, apăreau tot felul de legende, actori care țineau o statuetă în mână.
Iar anul ăsta, în 2022, am luat eu o statuetă și a fost pentru mine foarte emoționant, fiindcă sper din suflet că mi-a crescut puțin valoarea în ochii copilului meu, sper, adică el a fost primul om care mi-a venit în minte când am luat premiul ăsta și de-asta a fost emoționant. Se pare că orice se întâmplă în viața mea eu leg cumva de copil, iar ăsta e un moment emoționant, nu știu dacă e cel mai emoționant moment, dar e un moment foarte emoționant.
Cel mai penibil moment ca actor?
Nu știu care e cel mai penibil, sunt mai multe momente penibile, dar îmi vine în minte unul. Am fost și am dat casting la un serial, unde regizorul mi-a zis: „Cred că ne vedem la filmare”. Eu atunci veneam din concediu. Am fugit repede până la București de la mare, am dat castingul, pentru că regizorul mi-a zis asta: „Cred că ne vedem la filmare”. La mare am cheltuit toți banii de serial, adică deja în capul meu aveam bani, am zis gata, se golește cardul, după care regizorul s-a răzgândit, eu nu am mai început niciun serial, am cheltuit tot, dar a fost distractiv. Ăsta e unul dintre momentele penibile ca actor, alea când îți pui toți sacii într-o singură căruță și căruța nu că se răstoarnă, căruța pică în mare, nu o mai recuperează nimeni.
Cu cine ai vrea să te întâlnești sau pe cine ai vrea să cunoști?
Presupun că întrebarea se referă la vedete.
Iarăși, sunt foarte mulți, dar primul om care îmi vine în minte este Daniel Day Lewis, pentru că, din punctul meu de vedere, nu știu dacă este cel mai bun, dar e printre cei mai buni actori care au existat vreodată pe pământul ăsta. Cel puțin din punctul meu de vedere, are două personaje perfecte, și atunci mi-aș dori foarte mult să cunosc un om care a atins perfecțiunea, la care tindem toți, toți vrem să fim perfecți în meseriile noastre, iar pentru mine el e cel care a făcut-o, chiar a atins-o de cel puțin două ori. Și atunci, mi-aș dori foarte mult să-l cunosc sau măcar să știu cum funcționează sau care este secretul, în afară de talentul ăla uriaș pe care îl are, cum face să fie perfect?!
