La mulți ani, Cristina Liberis!
Vă mulțumesc frumos pentru gând. Când ați dori să ne vedem?” Așa a sunat mesajul care mi-a adus bucurie în suflet prin luna februarie. Odată cu acest mesaj, care a venit ca urmare a solicitării mele de interviu via Facebook, am vizualizat în memorie postura impunătoare a Cristinei Liberis, de la jurnalele de știri TVR. Apoi, imaginea ei pe front, venită la pachet cu adrenalina pe care ți-o transmitea simplul fapt că știai că o femeie este în mijlocul războiului.
Cristina Liberis este jurnalist, realizator de reportaje de front, producător de documentare și un promotor al culturii. Am stabilit întâlnirea într-o miercuri de aproape primăvară, la Muzeul Satului, acolo unde doamna Liberis lucrează la biroul de comunicare. Deși îmi pregătisem o serie de întrebări, am decis să las lucrurile să curgă odată cu invitația doamnei Liberis de a face o plimbare printre casele de poveste din Muzeul Satului.
Mi-a povestit că lucrează aici din anul 2017 și încearcă prin evenimente să-i apropie pe oameni de acest loc de o importanță deosebită pentru patrimoniul cultural al României. Organizează frecvent evenimente pentru copii, într-o încercare de a mai lua înapoi puțin din terenul câștigat de gadgeturi. Strategia? Ateliere atractive, de apicultură, de ciocolată, de krafting, dar și ateliere culturale cu scriitori sau ilustratori de povești tineri. Subliniază faptul că șansele de reușită depind mult de deschiderea părinților și a bunicilor care-i însoțesc pe copii. Diversitatea atelierelor, tabăra de creație din timpul verii le oferă copiilor șansa să experimenteze multe activități fără riscul de a se plictisi.
Adierile de vânt aduc cu ele miresme de pomi înfloriți. Imaginea satului românesc mă duce cu gândul la casa bunicii de la Secăria și îmi dă încredere să încep interviul.
Lucrați în televiziune din 1993. Cum ați ajuns să fiți jurnalist? Știu că nu v-ați pregătit pentru asta, în sensul unei facultăți.
Eu am terminat facultatea de chimie industrială, secția silicați. Mi-am dorit foarte mult să mă întorc în locul în care m-am născut, în Banat. La un moment dat, părinții mei s-au mutat cu serviciul aici, la București. La Lugoj, în vremea aceea erau fabrici de sticlărie, de faianță, iar eu luam în calcul să mă întorc acolo. Revoluția a schimbat radical lucrurile și se cerea o readaptare a vieții, a planurilor. Cumva, industria chimică a fost prima care a fost anulată, așa că, cel puțin din punct de vedere profesional, a trebuit să ne reorientăm. Țin minte că am văzut un anunț la un concurs care se dădea la SOTI. Era prima televiziune independentă. Și m-am dus, m-am înscris la acest concurs, l-am luat și așa a început drumul.
Imaginea dumneavoastră încă este „confundată” cu televiziunea publică. Câți ani ați petrecut acolo?
În 1997 am ajuns în TVR, până în 2012. Cu un an de pauză, în care am fost redactor-șef pe partea de externe la Realitatea, în 2007- 2008, dar, practic, din 1997 până în 2012.
Ați fost unul dintre discipolii reportajelor de război din România.
Ați plecat prima dată într-o zonă de conflict în 1998. Cum a apărut oportunitatea?
Era în desfășurare deja Războiul din fosta Iugoslavie și lucrurile începeau să se miște negativ în zona Kosovo. I s-a dat atunci un prim ultimatum NATO lui Milošević, în toamna anului 1998. Evident că noi urmăream. Era cu faxuri pe atunci. Toate agențiile de presă trimiteau știrile pe fax și urmăream ce se întâmplă în lume și, mai ales, în zona noastră. La ora respectivă, se mergea pe voluntariat. Nu erau bugete pentru asta, nu existau asigurări de viață, de sănătate. Era un risc pe care redacția nu putea să și-l asume. Nici măcar echipamente de protecție (veste antiglonț, căști) nu aveam. Ele au venit mult mai târziu.
Și, oricum, despre echipamente de protecție a fost mereu o întreagă discuție. Dacă te afișezi cu ele, înseamnă că ești țintă deja, în unele zone. Așa cum spuneam, se mergea pe bază de voluntariat. În TVR, era o listă făcută, o listă cu voluntari, cu câțiva bărbați înaintea mea. Deși eram pe listă, poziția directorului știrilor TVR din acea vreme, Alina Mungiu, era destul de rezervată. Îmi spunea că faptul că sunt femeie, faptul că nu știam limba sârbă și nici albaneza și, nu în ultimul rând, faptul că eram mamă mă puneau ultima pe listă. Cert este că asta s-a întâmplat. Îmi amintesc că era o duminică după Jurnal, când am fost chemată și mi s-a spus: „Cu tristețe, trebuie să te anunț că cei dinaintea ta nu pot să meargă, deci te trimit pe tine!”
V-a fost frică?
În seara aceea mergeam toți cu mașina de noapte acasă, nu aveam mașină pe vremea aceea, și eram vreo zece persoane. O colegă mi-a dat o iconiță. Nu îți dai seama până nu ajungi într-un spațiu de genul acesta. Și nici când ajungi nu realizezi în totalitate ceea ce vei trăi acolo. Conștientizarea apare abia după ce te lovești de câteva situații. Nici noi nu ne-am dat seama în prima deplasare ce urmează să se întâmple sau cum se vor desfășura lucrurile. E cumva terifiant când realizezi că ceea ce prezentau agențiile de știri, ceea ce vedeam la TV era chiar realitatea. Însă, pe teren, lucrurile stau altfel, întotdeauna. Am dat cu capul de pragul de sus, am realizat destul de repede ce înseamnă o zonă de conflict, cu toate elementele ei.
Nu aveați nicio protecție?
Nu. Lucrurile acestea au apărut pe parcurs, pe măsură ce s-au înmulțit și conflictele, metodele de luptă s-au diversificat și oamenii din redacții s-au orientat. Unii au fost cei care mergeau cu trupele și erau protejați, dar mergeau fix în locurile unde mergeau trupele. Și mai erau și cei care mergeau de capul lor, doar cu Dumnezeu alături.
Din care categorie ați făcut parte?
Întotdeauna din a doua. Am fost o singură dată, în noiembrie 2004, când se pregăteau alegerile prezidențiale, cu un avion de jurnaliști, fix în zonele în care noi avem trupele, pentru a vedea cum votează și așa mai departe. Deci, pentru a relata despre procesul electoral într-o zonă de conflict, într-un teatru de operațiuni. Atunci am fost în cadru organizat, ca să spun așa.
Și totuși, după prima experiență pe front, ați ales să mergeți din nou.
Da, e un lucru care aduce adrenalină. Și mai este un lucru. Dacă la prima experiență nu te-ai speriat într-atât de tare încât să renunți sau să faci niște greșeli care să te facă să renunți, atunci adrenalina va fi cea care va plusa să-ți dorești să vezi mai mult.
Ați fugit de ceva când ați ales să mergeți pe front?
Viața e cu bune și cu rele, evident, și sunt momente în care spui că nu mai ai nimic de pierdut. Adică, să te ferească Dumnezeu de omul care nu mai are nimic de pierdut. Iar în momentul în care o parte din sufletul tău nu este plin de lucruri frumoase, atunci vrei să ți-l acoperi cu altceva, făcând bine fără să-ți ceară cineva sau poate încercând să găsești lucruri care să-ți mulțumească interiorul cumva golit. Asta s-a întâmplat cumva la mine.
Mi s-a pus această întrebare de multe ori și asta am răspuns. Dacă aș fi fost fericită în momentul acela, cu siguranță nu aș fi făcut asta, pentru că nu aș fi riscat fericirea pentru nimic, până la urmă. Nu riști. Dar asta a fost atunci. Acum, nu știu. Lucrurile s-au schimbat radical în felul în care se face presă. Vorbeam recent cu cineva dintr-o redacție, care îmi spunea că nu mai sunt reporteri.
Țin agențiile locul presei de la vremea respectivă?
Povestea cu agențiile este și nu este. În sensul că fiecare agenție de presă (fie că vorbim despre cele din statele occidentale sau despre alte agenții care sunt în partea estică a lumii), fiecare dintre ele vede lucrurile în alt fel. Și, atunci, apropo de una dintre regulile jurnalistice, aceea că îți trebuie trei surse, dar, chiar și așa… una este să vezi adevărul expus de ochii unor agenții, alta este să vezi lucrurile cu ochii tăi.
Ați anticipat o întrebare pe care voiam să v-o pun legată de jurnalismul zilelor noastre și de faptul că online-ul a anulat cumva ideea de jurnalism. Cum vedeți lucrurile? Și cum vedeți noua generație?
Presa s-a schimbat foarte mult. A început declinul presei în 2005, la nivel național și la nivel global. În 2005 lucrurile au început să o ia cumva în jos. A fost perioada postdecembristă, apoi a fost perioada frumoasă a presei noastre, care îți permitea să mergi pe teren, să vezi lucrurile, să le compari, să scrii reportaje și multe alte lucruri frumoase, care sunt baza jurnalismului, până la urmă. Dar lucrurile s-au schimbat. Și ceea ce este acum nu este presă. Faptul că se plimbă o informație de la o agenție de presă și o preia toată lumea fără să o verifice.
Mai există vreun post de televiziune, o emisiune sau o publicație care să respecte cumva principiile unei instituții de presă, făcute de-adevăratelea?
Sunt emisiunile de reportaj. Și Pro TV, și Antena 1, și TVR au emisiuni de reportaj. Aceste emisiuni sunt cele care încearcă să mențină cumva pe linia de plutire ștacheta jurnalismului în România.
Eu sunt consumatoare de TVR și am crescut cu emisiuni care mie încă mi se par repere. Cred însă că lupta aceasta pentru putere în presă are un efect negativ asupra TVR-ului, pentru că tinerii nu se duc către TVR. Ce credeți că se întâmplă?
Are legătură cu faptul că audiența TVRului a fost în scădere ani la rând și, cumva, nici nu aveai cum să faci față audiențelor celorlalte posturi, ele mergând pe senzațional
Are legătură cu faptul că audiența TVRului a fost în scădere ani la rând și, cumva, nici nu aveai cum să faci față audiențelor celorlalte posturi, ele mergând pe senzațional
Oare mai e vreo șansă pentru TVR să revină în atenția oamenilor? Eu cred că acest conținut de calitate există încă, dar nu se uită nimeni, nu poate concura cu comercialul, cu circul.
Nu prea are cum să concureze, pentru că are și de respectat o lege, Legea de funcționare a TVR-ului, care trebuie să informeze, și nu să caute senzaționalul. Nu poate să țină pasul cu celelalte televiziuni, care, din păcate, au adoptat stilul OTV și au luat din publicul OTV, după ce acesta s-a închis, că a fost bătălia pentru acel public de senzațional. Gustul pentru senzațional. Faimoasa vorbă „oferă-i omului pâine și circ”. Și cam asta se oferă. E mult mai ușor, îți atrage audiența, audiența atrage publicitate, respectiv bani. Și, atunci, rețeta e cumva simplă.
Este foarte complicat să faci lucruri elaborate, reportaje. Asta înseamnă oameni, logistică, bani, timp, timpul care înseamnă bani. Și, atunci, e mult mai simplu să mergi pe direcțiile care îți aduc câștig imediat. Dar noi ne uităm la faptul că, apropo de tineret, și aici vorbim inclusiv despre generația de 30 de ani, care nu are acel timp și acea răbdare de a absorbi niște lucruri, de a pătrunde în esența lucrurilor. Dar, până la urmă, timpul pe care îl avem pe pământul acesta este același, nici nu putem să-l scurtăm, nici să-l lungim, însă totul este superficial. Totul este guvernat de superficialitate. De la rețele de socializare, unde te uiți la o postare pe care o faci, care are mai mult de cinci rânduri, și lumea se uită la primul rând și a trecut la următoarea.
După pauza pe care ați avut-o de la televiziune, ați revenit la televiziunea Trinitas.
Da, pauza nu a fost chiar atât de mare, pentru că și în perioada aceea am fost la Ministerul de Externe, la ICR (Institutul Cultural Român), și am mai făcut ceva filme documentare pe diverse campanii. Iar din 2017, într-adevăr, am lucrat cu cei de la Trinitas pe filme documentare, pe reportaje sau ediții speciale.
Cum i-ați ales?
A fost, să zicem așa, o alegere firească, spre norocul meu. I-am întâlnit în 2015. Este vorba despre întâlnirea cu fostul director general al Trinitas, Ciprian Olinici, și cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu. Eram la ICR și a fost o colaborare faină pe care am avut-o între ICR și Trinitas. În 2017, când am plecat de la ICR, am mers cumva firesc cu acest parteneriat în continuare.
Ce are Trinitas special ca televiziune?
2015 a marcat și pentru ei un început. A fost o schimbare de conducere acolo. Între timp, se închisese și TVR Cultural. S-a încercat captarea audienței de la TVR Cultural. Și, atunci, s-a mers foarte mult pe emisiuni culturale, pe filme documentare nu numai cu tematică religioasă. Adică, de exemplu, filme despre Ateneul Român, despre Palatul Cotroceni, despre Arcul de Triumf, despre Constantin Brâncuși.religioasă. Adică, de exemplu, filme despre Ateneul Român, despre Palatul Cotroceni, despre Arcul de Triumf, despre Constantin Brâncuși.
Nu mulți oameni știu că Trinitasul face emisiuni culturale, programele Trinitas fiind asociate în mare parte cu emisiunile religioase.
Este vorba despre ce ziceam mai devreme, despre superficialitate. În loc să aprofundăm un subiect, preferăm să ne exprimăm părerea înainte de a cunoaște. Trinitasul a fost o mare uimire în 2019, când a fost broadcaster oficial pentru Festivalul Internațional de Muzică Clasică „George Enescu”. Și a fost o onoare pentru Trinitas să devină broadcaster oficial în defavoarea TVR-ului. Și lumea a fost uimită. Dar alegerea a fost simplă din partea directorului general al festivalului, Mihai Constantinescu, la ora respectivă. A fost una absolut firească, pentru că 2019 a fost anul ulterior Centenarului.
În anul Centenarului, singura instituție de media din România care a onorat memoria celor care au realizat Unirea în 1918 a fost Trinitasul. A avut 16 filme documentare dedicate unirii. A avut ediții speciale, reportaje, foarte multe concerte. Această desfășurare de forțe a arătat că este capabilă să ducă un eveniment de o asemenea amploare, să îl organizeze, să îl desfășoare și, în același timp, a arătat că are capacitatea de a organiza un concert. Fuseseră concertele organizate cu ocazia Centenarului. Și acest lucru a contat foarte mult în alegere. Oamenii nu au știut și au zis „cum?”. Păi, uitați-vă înainte pe o grilă de programe și vedeți despre ce este vorba.
"Nu ai cum să descoperi tot adevărul, pentru că fiecare are adevărul lui. Și fie că e vorba despre o zonă de conflict, fie că e vorba despre o zonă liniștită de pace, fiecare va prezenta varianta lui. Tu, cumva, faci un puzzle. Vii și pui piesele cap la cap și le expui."
Are legătură oare cu tendința generală de a fi împotriva a tot ce este legat de biserică, religie, tradiție?
Doar de a fi contra, pur și simplu. Faptul că nu înțelegem, că nu cunoaștem, asta nu ne absolvă de vină. O să dau un exemplu, din locul în care ne aflăm, Muzeul Satului. Acum câțiva ani, a fost singura instituție care l-a primit pe premierul Japoniei. Guvernul tocmai își dăduse demisia cu o seară înainte. Omul avea programată o întâlnire la Palatul Cotroceni cu președintele undeva după prânz, în jurul orei 14-15, și până atunci, practic, programul lui fusese dat peste cap. Era programată vizita soției lui la muzeu și atunci a venit și el. Reacția celor care nu știau despre ce vorbesc au spus „Păi, cum? L-ați primit tocmai pe premierul Japoniei la purici?”. Și atunci am simțit nevoia, în calitate de comunicator al muzeului, să fac niște precizări.
Acest muzeu, în primul rând, nu are purici. Are multe pisici, pentru că ele sunt garantul că aici nu există rozătoare și toate lucrurile astea. Plus că muzeul e așezat pe malul lacului. Dar dincolo de asta, acest muzeu a fost un proiect de țară. El a fost realizat într-un timp record de oameni din generația de aur a acestei țări, de Școala Sociologică, de Gusti și echipele lui monografice. Muzeul Satului este o carte de vizită a țării. Toate delegațiile oficiale, președinți de stat, împărați, regi, regine și așa mai departe, când vin, când au o vizită oficială, chiar și dacă sunt în drum spre aeroport, opresc aici și vizitează o parte din România. Dar asta înseamnă să nu cunoști.
Trăim o epocă de negare a satului românesc?
La fel, nu cunoaștem. Eu, de exemplu, nu am avut bunici la sat. Dar repet. Este vorba despre necunoaștere și despre faptul că nu citim mai nimic. Așa a plecat și Dimitrie Gusti în momentul în care a început campaniile monografice să vadă cum trăiește țăranul la sat și, dincolo de asta, cum a reușit țăranul să câștige neechipat niște lupte în Primul Război Mondial. Deci, era în opinci, a plecat de la sapă și de acasă cum era. Neechipat, flămând.
Cum a reușit acel țăran să câștige un război? Și ușor, ușor, prin toate cercetările pe teren făcute de Gusti și de echipele lui, au arătat că acel țăran a fost un geniu. De la păstrarea unor tradiții milenare până la obiectele pe care le-a creat și le-a lăsat. Toate acele bluze românești și cu care ne mândrim de fiecare dată, în fiecare an sau la fiecare sărbătoare, mai nou. Că avem de câțiva ani Ziua Iei.
Lumea nu cunoaște faptul că acele ii erau cusute iarna. Femeia, țăranca, avea copii, avea animale în curte, trebuia să meargă la sapă. Deci, de primăvara până iarna, avea treabă afară, nu avea cum să coasă altfel și le cosea iarna. Casele țăranilor nu aveau geamuri. Erau niște deschizături foarte mici acoperite cu bășică de porc, pentru că nu exista geam. În casă, nu aveau electricitate. Aveau o lumânare sau un opaiț. Și toate acele modele care erau cusute pe ii existau doar în cap, țăranca noastră nu le avea în față.
Ea își cultiva plantele pentru pânză, își țesea pânza. Își colora fibrele, își cultiva fibrele. Era un întreg proces făcut de unul singur. O țărancă analfabetă, de cele mai multe ori, fără studii de artă plastică. Toată cromatica pe care o regăsim pe o bluză, pe o catrință, pe un costum cusut acum 100 și ceva de ani, pe un covor. Extraordinare covoarele pe care le-a țesut țăranca româncă. Toate aceste lucruri arată că țăranul a fost un geniu. Când spun țăran, spun țăran autentic.
A fost un geniu. Tot ce a construit și a lăsat în urma lui. Îl întrebam cu câțiva ani în urmă pe un muzeograf de la Humulești. Am făcut un film care se numește Zidiri de timp, despre satul românesc, despre evoluția sau involuția lui la Humulești înainte de renovare în 2019. Deci nu cu foarte mulți ani în urmă. Și îl întrebam pe muzeograful respectiv despre șindrila de pe casă, care e de pe vremea lui Creangă: „Cum e posibil să reziste această șindrilă atâția ani, în condițiile în care tu vrei să îți faci un gard și, în doi ani, gardul respectiv se duce?”.
Și îmi spunea următorul lucru, cercetat, evident: lemnul nu era tăiat în orice anotimp, era tăiat doar în luna februarie, când vegetația în arbore încetează. Deci era o știință. Cu o săptămână înainte de a tăia un pom, se ținea post. Cu o zi înainte de a-l tăia, se ducea și își cerea iertare copacului respectiv că trebuie să îl taie. Și, repet, era un întreg proces. Apoi, lemnul era ținut la uscat natural, era protejat, astfel încât lemnul respectiv rezistă în ani. Ceea ce avem noi aici, în muzeu, sunt case de la 1700, 1800.
Sunt în muzeul de la Sighetu Marmației case de la 1500 și stai și te întrebi cum mai rezistă acel lemn. Pentru că acum, dacă se întâmplă ceva unei case, e greu să mai găsești material. Au fost două incendii aici și a fost foarte greu să găsim materialul respectiv, meșterul care știe.
Întorcându-ne la jurnalism, oare trecerea pe care ați făcut-o de la jurnalism de război la artă, cultură, frumos este cumva o „gură de aer proaspăt” care să atenueze greutatea acelor vremuri?
Nu. E un alt capitol, în sensul că a fost o perioadă din viață, ea s-a încheiat, am trecut la un alt capitol și au fost foarte multe locuri pe unde am trecut, unde cred că am lăsat o urmă, ceva. E un alt capitol acum. Mă ocup de evenimente culturale, de organizare, îmi place să construiesc, acesta este adevărul.
Deci, vă regăsiți în zona aceasta profesională în care sunteți acum.
Da. Îmi permit să am și propriile proiecte și să construiesc, așa cum spuneam. Am câteva proiecte faine, pe care sper din tot sufletul să le pot duce la bun sfârșit anul acesta. Proiecte de educație, culturale, de diplomație publică, chiar faine.
Proiectele culturale bănuiesc că au și ele nevoie de fonduri. Găsiți sprijin în companiile private în ceea ce privește lucrul acesta? Pentru că, la nivel de discuție, toți spun că vor să se implice.
Știu, știu. Anul trecut a fost Anul Cultural Dimitrie Cantemir. Și era și o lege dată în acest sens. Împreună cu Ministerul de Externe, am lucrat la un proiect dedicat lui Dimitrie Cantemir, care conținea foarte multe elemente, printre care și un film documentar. Numai că Ministerul de Externe și arhivele diplomatice cu care lucram la proiect nu aveau cum să finanțeze un film documentar, prin legea instituției. Și atunci, împreună, am căutat soluții. Nu au venit soluțiile de la instituțiile de stat. De la instituțiile de stat nu s-a aprobat. Și cu regret spun lucrul acesta. S-a aprobat de la o instituție privată după foarte mult timp, când începusem deja lucrul la film și spusesem că nu pot să duc filmul la final pe bani proprii.
Despre ce bugete vorbim? De la ce sumă poate fi realizat un film documentar?
Depinde de complexitate, de durată, de foarte multe lucruri, de promovarea lui, de cum vrei să îl promovezi, îl lași doar la nivel de online, îl folosești și la prezentările din spațiul public sau poate vrei să-l ai și pe un suport, pe care să îl dai mai departe și să fie vizionat în timp. Repet, depinde. Dar suma poate să pornească de la 5 000 de euro, să zic. Depinde de complexitatea lui, de efecte, de muzică proprie. Filmul pe care l-am făcut nu a fost un film de 100 de mii de euro, pe care să nu îi poată da cineva.
Nu. Nu vorbim despre sume de genul acesta, ci despre sume absolut rezonabile pentru o țară săracă și unde cultura e Cenușăreasă. Deci nu poți să te duci la cineva să îi spui „pentru un eveniment cultural îți cer atât”, că nu o să-ți dea sub nicio formă. Pe mine realmente m-a uimit faptul că, într-un an instituit prin lege, te duci la o instituție a statului căreia i se recomandă să susțină un eveniment înscris în marja acelui an și efectiv nu s-a putut concretiza nimic, financiar vorbind.
Ce vă provoacă cel mai mult atunci când realizați un film documentar?
Subiectul și ce rămâne în urma prezentării sau în urma ta, ca profesionist.
E o artă să știi să te documentezi?
Da, evident. Trebuie să îți placă să citești și să afli mai multe.
Ce vă vedeți făcând peste 10 ani, din punct de vedere profesional?
Peste 10 ani? Am un proiect pe care neapărat vreau să îl fac, dar aș vrea să îl fac de anul acesta. Un hub cultural undeva lângă București. Am găsit spațiul și sper să găsim deschiderea. Știu că este an electoral, dar pe asta mă și bazez. Eu gândesc așa: pentru un proiect în jurul Bucureștiului, de exemplu, nu există un hub cultural, și vorbesc despre zona limitrofă, ce are o grămadă de elemente care au public mult. Cu siguranță, spațiul pe care l-am găsit ar suporta și are capacitatea pentru o sală de concert, un spațiu expozițional, un muzeu, ateliere, teatru. Este excelent.
Spuneați, la un moment dat, că, indiferent că faceți un reportaj în Afganistan sau în Maramureș, scopul este același, să aflați adevărul, să aduceți adevărul la suprafață. Vi s-a întâmplat vreodată în vreun reportaj să aveți senzația că nu ați descoperit tot adevărul? Și dacă da, ce ați făcut atunci?
Nu ai cum să descoperi tot adevărul, pentru că fiecare are adevărul lui. Și fie că e vorba despre o zonă de conflict, fie că e vorba despre o zonă de pace, fiecare va prezenta varianta lui. Tu, cumva, faci un puzzle. Vii și pui piesele cap la cap și le expui. Aici deja ține de privitor, de audiență, cum vede, cum înțelege. Și de asta spuneam. Depinde de subiect. Pentru că tot vorbeam de biserică. Primul meu proiect cu Trinitas a fost o provocare legată de rolul preoților în Primul Război Mondial. Am stat și m-am gândit că mi-au spus că lucrăm pe film documentar și să vin cu niște propuneri. Era 2017, se apropia Centenarul, trebuia să mă gândesc la ceva care să fie legat de Centenar.
Am căutat să mă documentez pe acest subiect și am descoperit că erau documentări fragmentare. Un preot de la Cluj, de exemplu, și-a dat lucrarea de doctorat pe rolul preoțimii din zonă, un altul de la Constanța pe rolul preoțimii din Dobrogea sau unul de la Iași, la fel. Dar nu a existat ceva cumulat. Nu a existat puzzle-ul completat. A fost foarte complicat, dar, în același timp, foarte provocator. O documentare extraordinară, în arhivele mitropoliilor. Și reacția publicului, că despre asta vorbeam. Când vorbim despre rolul preoțimii în Primul Război Mondial, vorbim despre faptul că biserica a fost singura instituție care s-a pregătit de război în 1914, când noi încă nu intraserăm în război. Și au spus „noi nu vom rezista mult să nu intrăm în război și trebuie să ne pregătim”.
Unde poate fi găsit documentarul?
Este și pe YouTube. Și apropo de audiență. Nu știam cum să fac filmul. Am făcut documentarea în toate regiunile, absolut în toate zonele. Au fost diferite situațiile. Banatul și Transilvania erau în Imperiul Austro-Ungar. Preoții trebuiau să lupte împotriva alor noștri. Și așa mai departe. Umblând în toate și făcând documentarea, discutând, aveam foarte multe interviuri, foarte multă documentare și nu știam cum să o pun cap la cap, astfel încât să nu fac un rău subiectului, ci să fac un bine, să rămână omul cu ceva.
Și acel film nu are niciun comentariu de-ale mele, este doar din interviuri, din documentele sau memoriile perioadei, citate pe care le-au citit niște voci renumite de la noi, actori și așa mai departe, care au interpretat personaje din memorialistica vremii. Și reacția a fost una extraordinară, peste tot unde a fost prezentat filmul și de la oameni de la care nu mă așteptam.
Cât a durat întreaga producție, documentare, interviuri?
Am început documentarea în luna iulie și în noiembrie eram gata cu filmul, pentru că la 1 decembrie el a fost prezentat, ca preambul al anului Centenar. „Important este să nu faci rău subiectului” și oamenii să rămână cu ceva. Dacă ar fi un principiu de viață măcar pentru o parte a românilor, ar fi posibil ca asta să poată aduce schimbarea. În noi și în jurul nostru. Sunt convinsă că ați rămas și dumneavoastră cu multe în urma a ceea ce ați citit. Iar eu caut în continuare povești de simțit.
