Implicarea în problemele care nu îți aduc un venit imediat presupune un soi de romantism, o muncă degeaba, cu satisfacție ulterioară. Pentru mine, de pildă, scrisul nu este un mijloc de a mă afirma. E o terapie. Decât să iau medicamente, mai bine mă apuc de scris. Așa m-a făcut mama. Eu m-am născut într-o casă unde nu era decât o singură carte, care era folosită de mama pe post de capac pe oala de lapte. Și era o carte de rugăciuni. Când am ajuns la școală și am văzut dulapul plin cu cărți (pentru împrumut, eu nu știam că se pot împrumuta), m-am uitat cu jind la cărțile acelea... până într-o seară, când nu am mai rezistat și am mers să fur o carte. Iată, am intrat în literatură ca un infractor. Cine mai face acum asta?”
M-am bucurat de această discuție de excepție cu domnul Viorel Domenico, un ilustru brezean, extrem de activ în perpetuarea culturii la nivel local și național. Scriitor, fost redactor șef al revistei Viața armatei, director al Studioului cinematografic al armatei, autor al unor cărți apreciate precum După execuție a nins, Revoluția de ghips, De cealaltă parte a baricadei, un om care are ceva de spus. Și o spune atât de frumos.
Viorel Domenico a scris, de asemenea, cinci volume de istorie a filmelor românești, volume de pe care se studiază la catedra de istorie a filmului la IATC.
„O greșeală majoră a părinților din ziua de astăzi: copiii se nasc fără bibliotecă în casă. Or, pe timpul meu, și poate și al tău, erau munți de cărți în casă.”
Cum evaluați cultura în ultimii 10 ani?
Părerea mea este că, la ora actuală, în România există și se face cultură. Atâtea edituri, ca acum, nu au fost niciodată. Atâtea cărți editate nu au fost niciodată. Atâtea publicații culturale, mai ales în provincie, nu au fost publicate niciodată. Filmele românești nu au avut niciodată succesul internațional de acum. Pentru prima dată, am ajuns până la Oscar. Chiar dacă nu am câștigat. Festivalul „George Enescu”. Există fenomene culturale românești cu merite internaționale, mondiale. Filarmonicile, expozițiile, pictori formidabili cu succes internațional. Părerea mea este că e un moment fast pentru cultura română. Chiar dacă ministerul sau statul nu acordă suficient buget. Dar prin inițiativele private sau prin oameni aleși care sunt la conducerea instituțiilor de cultură, și nu pe criterii politice sau de altă natură, se face cultură în România. Asta și pentru că suntem făcuți pentru așa ceva. Noi am rezistat aici prin cultură. Chiar dacă economia e la pământ, cultură se face în România.
În Breaza, de exemplu, sunt două publicații, una de informare și una culturală. În Breaza, un orășel de 14 000 de locuitori. Depinde foarte mult de calitatea umană a persoanelor de decizie. Spre exemplu, dl George Mărăcineanu (*primar Breaza), care a fost un om de cultură, serios, a avut inițiativa reînființării ziarului Breaza din 1903, reînviat cu ajutorul meu (redactor-șef) sub numele ziarul Breaza în 2001.
Cum schimbăm mentalitatea oamenilor în ceea ce privește participarea la evenimente culturale? Din păcate, uneori, nu există public nici la cele gratuite.
Totul pornește de la școală, de la cum îi învață dascălii pe copii să se apropie de artă, de literatură, de cultură. Or dacă le spunem că trebuie să facă neapărat matematică și IT? Le spunem că trebuie să ajungă ingineri, să nu ajungă muritori de foame. Nu se mai face desen, muzică. Eu făceam muzică cu profesorul Butoi. Nu ne-a învățat solfegii, ci venea cu magnetofonul și ne punea Simfonia Destinului. Te învăța să asculți muzica simfonică.
Dar pentru generația celor trecuți de 40 mai, mai putem face ceva? Să-i ajutăm să simtă viața altfel.
După 40 de ani omul e deja format. Omul se formează când e mic, în casă, în cei 7 ani. Atunci trebuie să îi pui muzică, să nu îl obligi, să îi oferi o carte. Nu-l poți obliga pe copil să citească literatură, trebuie să îi dăruiești literatura. Cumva, să îl apropii. Noi nu mai avem răbdare. Ne grăbim tot timpul, suntem pe fugă tot timpul. Și, apoi, mai e o chestiune extrem de importantă. Școala. Trebuie să recunoaștem, este la pământ. Eu am mers tot timpul la școală cu frică. Tremuram tot când plecam de acasă la școală. Îmi era frică de învățător, să nu îmi dea notă proastă, de colegi, că râdeau de mine, râdeam unii de alții. Și îmi era frică de tata, să nu cumva să îl cheme la școală. Eu am mers în toate școlile, inclusiv la facultate, cu frică.
Era frică, oare, sau era respect?
Era respect dus dincolo, spre frică. Am zis „frică” pentru că respectul se întorcea în interioritatea mea. Eu mă făceam de râs, eu mâncam bătaie, eu nu ajungeam unde voiam să ajung și așa mai departe. Deci, sigur, respect, în primul rând.
Ce credeți că le lipsește instituțiilor de cultură ca să se apropie mai mult de oameni, de masă? Sunt foarte multe evenimente culturale și foarte mulți oameni de cultură care au rămas extrem de retrași în mediul lor. Și mi se pare o mare greșeală. Cei cu care ne asemănăm, ca pasiune și ca valori, sunt deja câștigați de și pentru cultură. Oare lupta nu ar trebui să se dea pentru a câștiga noi „adepți”?
Aici funcționează, cred eu, principiul vaselor comunicante. Adică, pe de o parte, ar trebui ca omul de cultură, creatorul fie să coboare ștacheta la nivelul lui, fie să o mențină și să ridice publicul.
Mi se pare destul de grea a doua variantă.
Da, dar ajungem altfel într-o situație delicată, obligându-l pe creator să coboare ștacheta și să scadă nivelul creației. Ce rost are să mai scriem ca Dostoievski sau ca Tolstoi când putem scrie ca Ion Creangă? Eu nu aș merge pe principiul acesta. Nu știu, tot de la școală. Dacă îi dai manele, e suficient. Ar trebui ca manelistul să se ridice la nivelul academic sau simfonicul să coboare la nivel de manea? Spiritualitatea, cultura nu este ceva mecanic. Trebuie să fii născut cu o anume sensibilitate ca să înțelegi sau să vrei să înțelegi muzica bună.
În 1999, ați publicat una dintre cele mai puternice cărți pe un subiect care va rămâne pururea dureros pentru România, Evenimentele din ’89 de cealaltă parte a baricadei se numea cartea. Care a fost scopul scrierii acestei cărți și ce ecouri ați avut de la nivel înalt, dacă au fost, la vremea respectivă?
Am scris cinci cărți despre Revoluție. Am scris, și a fost bestseller, despre moartea lui Ceaușescu la Târgoviște. Adevărul adevărat. Nu se mai găsește cartea nicăieri. Am scris, apoi, despre comandoul de partid și de stat Timișoara. La Timișoara. Am disecat tot evenimentul. Lucrând la Institutul Revoluției Române aproape 10 ani, am avut ocazia să intru în relație cu toți liderii Revoluției, cum ar fi Iliescu, Petre Roman, Dorel Vișan.
Respectă aceste cărți adevărul istoric?
Absolut.
Nu ați resimțit niciun fel de teamă să scrieți genul acesta de carte?
Prima mea carte am început să o scriu în 1991, atunci m-am documentat, iar în 1992 a apărut. Pe aceea o scriam dimineața în bucătărie cu frică. Îmi era frică de ceea ce îmi spuseseră oamenii aceia. Erau informații uluitoare. Absolut incredibile, necunoscute. De-aia a și avut succes.
Pentru că era ceva ce nu a mai avut nimeni curaj să spună?
Absolut nimeni. Ce a făcut Ceaușescu 3 zile și 3 nopți la Târgoviște. Mi-au povestit oamenii care au stat, l-au păzit. Cartea e foarte interesantă. Nici nu cred că e scrisă de mine.
Cum a fost viața dumneavoastră pe vremea aceea, intelectual fiind și, totodată, parte din sistem?
Trăiam cu o teamă permanentă de a nu mă compromite ca scriitor, ca ziarist. Controlul, nu cenzura, că ne autocenzuram. Noi știam exact când nu se putea spune ceva, nu puteai să îl înjuri pe Ceaușescu. Dar aveam o grijă deosebită pentru limba română, pentru varietatea materialelor, frumusețea, metafora. Acum nu se mai folosește metafora. Nu se mai folosește reportajul. Acum se folosește „colportajul”. Iei de colo, de colo, le pui cap la cap și ai scos materialele. Din punct de vedere profesional, atunci se făcea meserie. Din punct de vedere social, eram și noi la fel, stăteam la coadă la 4 dimineața pentru o sticlă de lapte și două de iaurt. Noi, ca militari, nu aveam voie să umblăm civili, numai militari, asta implica o etichetă de comportament permanentă. Militarul nu putea să meargă la serviciu pe scara mașinii. Nu putea să fugă pe stradă.
Întorcându-ne la cărțile post Revoluție... Vă întrebasem dacă au existat consecințe negative după publicarea acestor cărți.
Dimpotrivă. Cărțile au fost foarte, foarte apreciate. Nu am făcut decât să spun adevărul și într-un limbaj atrăgător. Eu nu am făcut istorie pură. Am făcut literatură-document. Din cauza aceasta istoricii mă considerau scriitor și scriitorii mă considerau istoric.
Ce ați urmărit prin publicarea ultimei cărții, Povești din strada Putnei, în afară de a vă aduce în prezent niște amintiri pe care le aveți? Ce așteptări ați avut de la carte?
Să mă integrez în comunitate. Dar în ce sens? Nu știu dacă ai observat, brezenii au un dar deosebit de a povesti, de a despica firul în patru. Dacă întrebi un om din Breaza, mai ales o femeie, „Ce mai faci?”, în mod normal ar trebui să răspundă cu „Bine” sau „Rău”. Nu. Pentru el, „Ce mai faci?” înseamnă să ia realitatea și să o mărunțească, să spună ce face. Are un dar de a povesti. Sunt oameni nevorbiți, nu știu cum să zic. Și prin asta am zis să fac și eu așa. Să le dau ce vor. Să fac și eu ca ei. Și, în al doilea rând, fiind implicat în viața Brezei culturale, scriind rubrica aceasta, „Lada cu valori pierdute”, în ziarul Breaza, am simțit că faptele, oamenii, cei pe care îi știu eu, sunt valori care se pierd.
Pentru cine scrieți cărțile? Merită? În afară de satisfacția personală de a lăsa ceva în urmă și de a pune umărul pentru cultură. Credeți că mai există public pentru ele? Excluzându-i pe oamenii despre care vorbeam, oamenii care simt cultura așa cum o simțiți dumneavoastră, colegii dumneavoastră, oamenii care au fost, spre exemplu, la lansare.
Pentru mine, scrisul e o datorie. Nu exagerez, o spun cu sinceritate. Eu știu niște lucruri pe care nimeni nu le știe. Eu am trăit niște lucruri pe care nimeni nu le-a mai trăit. Eu am observat niște oameni pe care i-au observat toți, dar eu am găsit în ei altceva. Ar fi păcat, ar fi egoist dacă nu le-aș trece în scris. Simt nevoia. Aceste lucruri sunt atât de frumoase, atât de interesante. E o lume pierdută, s-a dus, nu mai există. Peste 50 de ani poate se va sătura lumea de inteligența artificială, de tastaturi, nu știu. Poate vor regăsi umanitatea de atunci. De aceea scriu. Scriu că nu pot să nu scriu.
Ce credeți că s-a pierdut din Lada cu Valori? Care sunt trei valori care s-au pierdut și care, poate, ne dezumanizează pe termen lung?
Cea mai mare valoare care s-a pierdut este pârleazul. Pârleazul reprezintă comunicarea între oameni. Acum, oamenii știu mai mult despre Trump și Putin decât despre vecinul lui. Habar nu au că vecinul suferă. Nu ne mai interesează ce e în apropiere.
A doua valoare pierdută este rugăciunea. Nu rugăciune în sens mistic. Trebuie să te uiți la cer, să vezi cât de mic ești. Rugăciunea te ajută să fii modest cu lumea aceasta imensă în care te afli. Să fii smerit. Omul, dimineața, când se trezea sau se apuca de treabă, își făcea sfântul semn al crucii. Dar nu și-l făcea neapărat gândindu-se la un Dumnezeu sau tremurând de frica lui Dumnezeu. El se simțea mai sigur pe sine, știind că dincolo de el e lumea, dincolo e totul. El e un mărunțiș care își face treaba și datoria.
Povestiți-mi puțin despre experiența de redactor-șef al revistei Viața armatei, dar și de director al Studioului cinematografic al armatei.
La Studioul cinematografic al armatei se realizau filme cu regizori profesioniști, operatori profesioniști. Când am ajuns eu acolo am descoperit că oamenii aceia nu știau nimic despre vechimea Studioului cinematografic al armatei. Pentru că nu exista un istoric, m-am apucat să studiez arhivele. Studioul a fost înființat de misionari francezi, la 15 noiembrie 1916, f iind printre primele studiouri militare din Europa. Pornind de la asta, am ajuns până în actualitate și am scris vreo trei cărți de istorie a filmului. După aceea, m-am extins și am scris despre istoria filmului românesc. Am monografii scrise despre Ioan Georgescu, despre Claymoor, Mișu Văcărescu.
Mulți oameni nu știu că Mișu Văcărescu este, practic, întemeietorul cinematografiei românești, că familia sa de boieri a întemeiat cultura română. Ienăchiță Văcărescu, poezia, literatura, Iancu Văcărescu a făcut Teatrul Național și Mihai Văcărescu, cinematografia. Deci cele treu arte principale ale României moderne au fost create de boierii Văcărescu, ca persoane particulare. Din pasiune pentru cultură.
În ceea ce mă privește, sunt extrem de bucuros că cinci volume de istorie a filmelor românești sunt citate și se studiază la catedra de istorie a filmului la IATC. Toți cei care au scris, apoi, mă citează copios în cărțile lor. Legat de Viața Armatei, am prins o perioadă foarte dificilă: după Revoluție, când am început să cochetăm cu NATO și a trebuit să adaptăm structurile românești la structurile armatelor occidentale. Revista Viața Armatei era o revistă de literatură de artă și cultură. Or, în țările occidentale nu exista așa ceva. Ei făceau strategie, tehnică militară. Trebuia desființată revista. Și m-am zbătut. S-a desființat revista până la urmă, dar când eram eu la pensie. Cel mai inteligent ministru care mi-a dat dreptate a fost Nicolae Spiroiu. Am demonstrat și prin scris, și prin rapoarte că, de-a lungul veacurilor, România a pierdut multe războaie. Nu le-a câștigat, așa cum se scrie în istorie. Ceea ce ne-a făcut să rezistăm aici au fost cultura, limba română. Prin cultură și limba română s-a menținut insula aceasta de latinitate aici. Deci cultura pentru armată trebuie să fie o armă de luptă. Ofițerii, soldații mai deștepți, mai elevați, mai culți, mai cunoscători ai tradițiilor și obiceiurilor cu atât vor fi mai buni ca soldați.
Mai trebuie să facă tinerii armata sau nu?
Cred că ar fi foarte bine, pentru că armata a fost, în primul rând, pentru tineret o școală. Veneau oameni, țărani, muncitori. Armata nu îi uniformiza, ci îi educa. Îi învăța să mănânce la timp, să se spele dimineața, seara, să aibă grijă de uniformă. Era o școală pentru tinerii de atunci și ar fi și acum o școală. Îi călea fizic. Dimineața, la 5, făceai înviorarea, la bustul gol, chit că era frig afară. În plus, le dădea o meserie. Soldatul trebuia să umble cu tancul, cu artileria, cu pușca, să f ie mai atent. Deci, le dădea niște abilități. Era și vorba „om cu armata făcută”. Și mai e ceva. Armata îți incuba dorul de casă. Chiar dacă există discuții legate de reintroducerea serviciului militar obligatoriu, acest lucru nu se va putea realiza, din multe motive. În primul rând, toate cazărmile au fost dezactivate și dărâmate pentru cartiere rezidențiale. Ar trebui construite, mobilate, dotate cu armament, muniție, tehnică de luptă… E complicat. Nu duci soldatul acolo să îl ții la pensiune, trebuie să se pregătească pentru luptă. Părerea mea este că, în condițiile acestea financiare, nu se mai poate. Armata este pentru tineret o valoare pierdută, dar și pentru țară.
Înțelege noua generație substanța conceptului de patriot?
Ne întoarcem tot la școală și la familie. Noi credem că patriotismul li se insuflă copiilor vorbindu-le despre Ștefan cel Mare, despre Mihai Viteazu, despre Burebista, despre cât de bogată e țara. Nu. Patriotismul trebuie să plece de la casa ta. De la curtea ta, de la grădina ta. Dacă tu le iubești, așa trebuie să îi înveți și pe copii, să aibă grijă de casa lor, de frații lor, de curtea lor, să fie frumoasă, de grădina lor, să fie cât mai rodnică. Și după aceea, se ajunge și la tradiții, la obiceiuri. Dacă ei nu au drag de casa lor, de părinții lor, de neamurile lor… Aici e o chestie de cercuri concentrice. Ești patriot iubindu-ți mama, iubindu-ți familia, respectându-ți vecinii. Când te duci la Ploiești, ești încântat când găsești un brezean. Când te duci în București, ești încântat când găsești un prahovean. Când te duci în altă țară, ești încântat când găsești un român.
