Interviu Special
de Loredana Marin
Domnule profesor, printre multele titluri pe care le dețineți, sunteți specialist în comunicare și un bun cunoscător al contextului sociopolitic actual și nu numai. Ce părere aveți despre tot anul care a trecut? Pe românește, mai rămânem sănătoși psihic după atât de multă tevatură, atât de multă incertitudine, atât de mult conflict și atâta marginalizare pe teme de preferințe politice?
În 2024 a devenit manifestă o fractură mai veche a societății românești, care până acum era mai mult implicită, cu rare manifestări explicite. Mă refer la falia dintre România premodernă, localizată în principal în mediul rural, și România modernă, prezentă într-o mare parte a mediului urban. Prima este o țară a tradițiilor și a obiceiurilor locale, a superstițiilor și a idolatriei, a misticismului și a vrăjitoarelor, a gândirii simbolice și a mitologiei, a cultului pentru trecut, a ierarhiilor sacrosancte, în care religia dominantă este un creștinism folcloric, pe care Mircea Eliade l-a numit, inspirat, „creștinism cosmic”; a doua, cea modernă, este o țară a profesiilor de înaltă calificare, a științei și a tehnologiilor de vârf, a democrației și a statului de drept, a drepturilor omului, a egalității de șanse, a gândirii strategice, a proiectelor pe termen mediu și lung, o țară în care credința religioasă se bazează mai mult pe studiul Bibliei și al literaturii religioase.
Falia despre care vorbesc datează de la începutul procesului de modernizare (1859–1866), de-a lungul timpului ea s-a micșorat, dar acum se vede că cele două țări sunt aproximativ egale cantitativ. Una dintre revelațiile anului electoral 2024 este persistența acestei falii după trei decenii de istorie postcomunistă. Oare a crescut ea în aceste trei decenii? Sunt tentat să cred că falia a persistat, dar a fost acoperită de ideologia ceaușistă, care impunea o unitate națională iluzorie, în numele unui ideal politic pe care masele nu l-au împărtășit – făurirea societății comuniste, iar în postceaușism, de o unitate propusă în numele unei etnicități comune. În ultimul deceniu, comunitatea etnică a devenit irelevantă în comparație cu decalajele economice dintre diferite zone ale țării, cu inegalitatea tot mai mare dintre cetățeni sau cu diferențele de natură morală (un om cinstit nu se poate simți solidar cu hoții, un om marginalizat nu se poate imagina la aceeași masă cu puternicii zilei). Din fericire, această iluzie continuă a unității nu este promovată de noii oameni politici. În primul său discurs public după aflarea rezultatelor din 18 mai, dl. Nicușor Dan și-a exprimat speranța într-o Românie unită astfel: „Avem de construit o Românie împreună, indiferent de opțiunile politice”. Altă viziune! Unitatea românilor nu este un dat, nu o primim nici de la natură (în viziunea etnicistă), nici de la cultură (în viziunea istoricistă), ea trebuie să fie construită. În același discurs, președintele ales îi îndeamnă pe toți românii să se ralieze acestui proiect politic: „Avem de construit o Românie împreună cu românii din România. Avem de construit o România împreună cu românii din diaspora, din Basarabia și celelalte teritorii din jurul României”. Așadar, o viziune anti-esențialistă, o viziune constructivistă. Așadar, un om politic din altă generație.
În ceea ce privește sănătatea noastră mintală, întrebarea dumneavoastră poate părea retorică, dar nu este. În lumea de azi s-a dezvoltat o nouă ramură a medicinii, psihiatria socială, care studiază astfel de cazuri: crize sufletești ale unor mari grupuri de oameni. De curând l-am auzit pe profesorul Mircea Miclea de la Universitatea Babeș Bolyai spunând că, la noi, cercetări recente arată că lipsa de certitudine, de predictibilitate și de control asupra propriei vieți induce fenomene grave în medii diferite: în urbanul mare, incertitudine; în urbanul mic, depresie; în mediu rural, disperare. Așadar, nu mai suntem „sănătoși psihic”, cum ați formulat. Desigur, aceste boli sociale își găsesc expresia și în manifestări de natură politică. Extremismul este expresia unei exasperări care poate degenera în psihoză.
Ați pus bazele profesiei de PR în România, dar declarați la un moment dat într-un interviu că PR-ul este doar o ocupație „în lipsa unor valori etice”. Ce s-a mai întâmplat în industrie de la acel interviu? S-au mai reglat lucrurile în România pe această direcție?
Din păcate, progresul în tehnici și proceduri nu a fost însoțit de progresul moral. Și acum nu mă refer la membrii Asociației, fiindcă în ARRP nu poți să intri dacă nu te angajezi să respecți codurile de etică ale asociațiilor internaționale din care Asociația face parte, precum și Codul de bune practici al ARRP. În afara Asociației au apărut tot mai multe practici de comunicare non-etică (black PR), iar inteligența artificială aplicată în marketingul politic și în cel comercial distorsionează grav traseul emițător-canal-receptor. E vorba despre manipulare, care este imorală prin faptul că eludează liberul-arbitru, capacitatea omului de a alege liber în cunoștință de cauză. Receptorul poate fi bombardat cu o mulțime de informații care formează anumite precogniții: imagini vizuale și mentale care generează anumite valorizări, atitudini și comportamente – să votezi un anumit candidat, să cumperi un anumit bun sau serviciu etc.
Ne întoarcem la subiectul primei întrebări. Raportându-ne la contextul ultimului an, ce s-a întâmplat, domnule profesor, cu politicianul acela din antichitate care se sacrifica realmente pentru societate, pentru schimbare? De ce această decădere? E oare un cuvânt prea greu?
Dedicarea pentru binele cetății era numită de romani „abnegație” (abnegatio), care în limba latină însemna „tăgăduire”, în sensul de tăgăduire a interesului personal în favoarea altora sau a binelui comun. Ea a devenit tot mai rară în societatea capitalistă, bazată pe o economie de marfă generalizată. Într-o astfel de societate, totul devine marfă, adică se vinde și se cumpără, iar banii sunt marfa universală, care poate fi schimbată oricând cu orice altă marfă. Goana după bani a devenit principala preocupare – fie sub forma profitului în afaceri, fie sub forma salariului, fie sub forma unor foloase necuvenite (mită, escrocherie sau jaf). În societatea de consum asistăm la o întoarcere spre sine a individului și la scoaterea binelui comun din ecuația fericirii personale. Consumismul este noul „opiu al popoarelor”, care stimulează egoismul și lăcomia. Pe alocuri există preocupări de moralizare – „responsabilitatea socială a oamenilor de afaceri” (Howard R. Bowen), „capitalismul moral” (Stephen B. Young), „capitalismul creativ” (Bill Gates), în școlile de business se predă etica în afaceri (business ethics), etica managementului (ethics of management), dar și managementul eticii în organizații (the management of ethics). Economiști, agenți economici și mari oligarhi încearcă să diminueze impactul capitalismului asupra condiției umane, în esență, dezumanizarea omului.
“Dumnezeu” este în ultima vreme laitmotivul fiecărui discurs politic, al fiecărei campanii electorale. Este oare pentru politicieni ultima „carte” în lipsă de orice altceva moral, rațional, pragmatic? Este oare moral să-l iei cu tine pe Dumnezeu în manifestări electorale, făcând să pară că și EL a semnat adeziunea de partid?
Nu știu dacă este „ultima carte”, dar în mod sigur este cea mai facilă modalitate de a ajunge la sufletul oamenilor. Există zone imense ale electoratului formate din credincioși practicanți și zone și mai mari de oameni care se cred credincioși, care împărtășesc un creștinism folcloric – un sincretism religios, cu elemente păgâne și creștine, care merge de la idolatria pre creștină până la elemente post-creștine 34 de genul New Age sau MISA. Acești oameni nu îl slăvesc pe unicul Dumnezeu adevărat și viu, „Dumnezeul lui Abraham, Isaac și Iacov” (Blaise Pascal). Astfel de oameni nu sesizează sacrilegiul pe care îl fac cei care îl instrumentalizează pe Dumnezeu, care îl înhamă la birja lor. În primul rând, este un păcat, numit filetism (combinația dintre divinitate și națiune sau neam). În al doilea rând, este imoral, fiindcă invoci credința în ceva în care tu nu crezi. De unde știm? Dacă ar crede în Dumnezeu, nu s-ar referi la El în campaniile lor electorale. În esență, o campanie electorală este una de autopromovare – fie că e vorba despre un candidat, fie că e vorba despre un partid. Or, asta nu e pe placul lui Dumnezeu, care „A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie și a înălțat pe cei smeriți” (Luca, 1:52). În capitolul 2 al scrisorii către efeseni, Apostolul Pavel scria: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. În al treilea rând, nu este creștinește, fiindcă Dumnezeu ne-a spus să nu amestecăm credința cu politica: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Luca, 20:25). Cuvântul lui Dumnezeu este încălcat și de oamenii politici care se folosesc de religie, și de clericii care fac politică – de pildă, preoții care fac campanie electorală în biserică.
Principiul pe care ar trebui să ne întemeiem proiectele și idealul de viață este: „Nimic fără Dumnezeu” (Nihil sine Deo)
Comunicare și filozofie. Cum merg acestea împreună? Ce v-a îndrumat în anii '90 către o astfel de carieră, când bănuiesc că mai nimeni nu înțelegea ce înseamnă PR? Cred că și în acest moment mai sunt oameni în instituții care cred că PR-ul înseamnă Relații cu publicul.
Studiile de filozofie m-au orientat, încă din anii studenției, spre filozofia socială, spre istoria ideilor și a ideologiilor. După absolvire am încercat să înțeleg mecanismele prin care anumite condiții de viață generează anumite sisteme de valori și anumite strategii cognitive de raportare la lume. Accentuez termenul „anumite” fiindcă îl folosesc la propriu: „doar acele condiții de viață, și nu altele”, „doar acele strategii cognitive, și nu altele”. Dacă ar fi existat, domeniul meu de preocupări s-ar fi numit epistemologie socială, adică o teorie a cunoașterii aservită structurilor sociale dintr-o anumită epocă. Asta m-a făcut să intru în teoria comunicării, iar teza mea de doctorat, susținută în 1999 la Universitatea din București, a fost dedicată într-o mare parte a ei comunicării interculturale și interideologice. Așa se explică și faptul că primele cursurile pe care le-am predat la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, începând din 1994, au fost Bazele epistemologice ale comunicării, Sociologia informației și Analiza limbajului politic.
Cum spuneați la început, mă număr printre cei care au înființat, în iunie 1995, prima asociație profesională a comunicatorilor din România, numită atunci Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice. Referirea la profesioniști avea scopul de a evidenția nevoia de profesionalizare a noului domeniu, care tocmai intrase în societatea românească. În sinea mea, mă temeam să nu fie și el asimilat ca o formă fără conținut, în vechea tradiție românească. Asta s-a și întâmplat: oamenii politici au perceput relațiile publice ca pe o propagandă mai inteligentă, iar managerii le-au perceput ca pe o reclamă comercială mai subtilă. De restul lumii ce să mai spun? Ani întregi expresia „public relations” a fost tradusă prin „relații cu publicul” – de la cei care subtitrau filme străine, de regulă americane, până la jurnaliștii care traduceau știrile parvenite de la agențiile de presă străine. Dar confuzia asta am explicat-o în unul dintre studiile mele; ea se explică prin istoria noastră politică: absența preocupării pentru interesul public, ceea ce face ca termenul „public” să fie perceput ca substantiv și foarte rar ca adjectiv (sferă publică, instituție publică, informații publice au relații publice). De fapt, sensul nobil, de maximă utilitate socială al acestei activități, este slujirea interesului public. În viziunea unuia dintre primii teoreticieni ai domeniului, Edward Bernays, scopul ei principal este să construiască o conștiință publică – așadar, ridicarea conștiinței morale la rangul de conștiință comună. Îmi place să cred că, în cei 30 de ani de activitate, ARRP a reușit să înlăture multe confuzii. Pentru asta a fost nevoie de o activitate susținută, dusă pe un front larg, de zeci de colegi de-ai mei: școli de vară, cursuri de inițiere și de perfecționare la sediul asociației, sute de training-uri ținute în fața oamenilor politici, a managerilor de firme sau chiar a celor care lucrau în PR-ul instituțional și care ajunseseră în acele poziții fără niciun pic de pregătire.
Cum s-a schimbat percepția dumneavoastră despre comunicare în ultimele decenii?
Am înțeles mai bine ce înseamnă a avea limbaj comun cu interlocutorul. Ani întregi le-am vorbit studenților despre această condiție a comunicării eficace și eficiente, dar mă gândeam la termenii folosiți de cei care comunică – aceștia să cunoască termenii respectivi și să le dea același sens (așadar, e vorba despre un lexic comun și despre aceeași semantică). Ei bine, în urma participării la campanii de relații publice și, mai ales, la campanii electorale, am înțeles că adecvarea de care este nevoie nu este doar lingvistică: mesajul trebuie să corespundă cu așteptările celor de la capătul firului, cu interesele lor – atât cu interesele materiale, cât și cu cele spirituale, cum ar fi, de pildă, „interesele de cunoaștere” (Jürgen Habermas). În ultimele campanii electorale, din 2024 și 2025, am observat că nu toți candidații au înțeles acest lucru. În marketingul comercial s-a înțeles demult, în cercetarea de piață au apărut studiile de stil de viață (lifestyle). Acolo s-a înțeles că așteptările publicului sunt setate de obiceiurile zilnice, de nevoile vieții cotidiene.
Cum vedeți evoluția valorilor în societatea românească postdecembristă? Mergem înainte?
Nu mergem înainte. În anii 1990 și 2000 românii erau printre cei mai euro-optimiști din Europa (știu ce spun, am participat la numeroase studii privind atitudinea față de Uniunea Europeană și de NATO). Pe atunci aveam o bănuială, că atitudinea favorabilă față de aderarea la UE și la NATO se baza pe ignoranță, pe credința naivă în ridicarea bruscă a nivelului de trai; pe atunci, nimeni nu anticipa migrația a milioane de români, creșterea prețurilor și tarifelor sau pătrunderea unor valori străine, cu care românii nu au fost obișnuiți. Așadar, odată cu experiența migrației și cu sentimentul de nesiguranță dat de ritmul năucitor al schimbărilor, câteva milioane de români s-au repliat pe „codurile tari” (David Riesman), adică 35 pe setul de valori familiare, asimilate în prima copilărie. Așa se face că poporul român nu merge de la particularism la universalism, cum lăsa impresia la începutul anilor 2000, se reîntoarce la particularism, excepționalism și protocronism – toate sintetizate în așa-zisul „suveranism”. Cam jumătate din populația României încă nu împărtășește valorile modernității. Ultimul scrutin ne-a arătat că peste cinci milioane de cetățeni cu drept de vot au nostalgia unor etape istorice revolute: epoca lui Ceaușescu, dictatura lui Antonescu, Mișcarea Legionară sau chiar dacii liberi. Speriați de prezent și incapabili să proiecteze un viitor, ei se retrag într-un trecut mai mult sau mai puțin legendar. Iată de ce am publicat de curând România ca proiect, o culegere de studii publicate în ultimii 35 de ani în reviste de specialitate, care are următorul subtitlu: „Studii despre o țară care a fost, care este și care ar putea fi”. Este o pledoarie pentru nevoia de proiect în general, a unui proiect de țară în special. Trebuie să începem să gândim, să planificăm și să construim un viitor pentru această țară. Așa cum spunea președintele recent ales, chiar în primul său discurs din seara alegerilor, „Avem de construit o Românie împreună”.
Într-o societate poleită, aparent condusă de Tik Tok, unde tinerii au drept modele vedete de carton, ce rol mai are intelectualul român?
Principiul pe care ar trebui să ne întemeiem proiectele și idealul de viață este: „Nimic fără Dumnezeu” (Nihil sine Deo), care este și sloganul Casei Regale a României, adică „nimic nu ne reușește fără voia și sprijinul lui Dumnezeu”. Într-adevăr, viața noastră ar fi mai ușoară, mai frumoasă și mai plină de sens dacă L-am primi pe Isus în viața noastră. Dumnezeu s-a întrupat pentru ca toți copiii lui „să aibă viață, și s-o aibă din belșug” (Ioan, 10:10).
Ce facem cu valul de ură care se revarsă necenzurat în social media? Cum stopăm acest fenomen? Ar trebui reglementată/ pedepsită mai serios activitatea fiecărui individ din online?
Frumoasă întrebare! Dar este ca și când m-ați întreba ce facem cu natura umană, cum scăpăm de latura ei lugubră, de manifestările ei ignobile. Creștinismul a găsit soluția în credință, inspirație și revelație divină, iluminismul a propus calea educației, a rațiunii și a științei, comunismul a văzut în schimbarea relațiilor sociale calea sigură de a schimba esența umană, pe care o definea ca „ansamblu al relațiilor sociale” (Marx). Proiectul creștin este încă în derulare, dar sunt tot mi puțini oamenii dispuși „să calce pe urmele lui Isus”, cum spunea Apostolul Pavel; toate proiectele seculare, care fac abstracție de Dumnezeu, s-au dovedit utopice. Așa că ura, ca manifestare a laturii întunecate a naturii umane, trebuie acceptată ca parte a vieții. Psihologul Carl Jung punea aceste tenebre ale ființei umane pe seama subconștientului. Celebrul scriitor Salman Rushdie a publicat în 2001 romanul Furie, în care face o tulburătoare analiză a abisului firii umane și descrie cu mare finețe acest sindrom al suferinței sufletești pe care îl numim ură. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm cu acest „val de ură”, cum bine ați spus, care poate deveni un tsunami ce ne poate mătura pe toți de pe fața pământului. Pe termen scurt, statul poate lua măsuri de reglementare a conținutului care circulă pe internet, așa cum a reglementat și conținuturile transmise de posturile de radio și de televiziune. Din păcate, statul nu este pregătit să facă față comunicării prin intermediul noilor mijloace (new media), nu are nici legislația necesară, nici specialiștii necesari, nici tehnologia necesară.
Pe termen lung, soluția este educația, adică acea politică socială menită să seteze atitudinile și comportamentele la majoritatea membrilor unei societăți. Ea presupune oameni specializați și dedicați, care să iubească ceea ce fac și să respecte atât activitatea, cât și obiectul activității (copilul, adolescentul sau adultul care trebuie educat). Fiind atât de importantă pentru toate domeniile societății, ea trebuie să devină politică guvernamentală, nu doar a unui minister tratat ca o cenușăreasă a aparatului guvernamental. Așadar, pentru a pune educația pe direcția corectă e nevoie de un „rege filozof”, de un conducător înțelept care să înțeleagă și importanța, și urgența educației. Până acum, România nu a avut parte de un astfel de conducător. Să sperăm că domnul Nicușor Dan va fi așa ceva și că îl va păstra pe Daniel David la cârma Educației.
Într-o societate poleită, aparent condusă de Tik Tok, unde tinerii au drept modele vedete de carton, ce rol mai are intelectualul român?
Rolul de moderator. Intelectualul român trebuie să se obișnuiască și el cu ideea că nu mai poate fi o Călăuză, un Învățător al Națiunii. Nu mai este epoca! Oamenii din zilele noastre nu mai sunt interesați de Adevăr și de Bine, fiecare crede că are adevărul lui, iar binele este înțeles ca util pentru el. Nu-i mai interesează Calea Justă și, în consecință, nu mai au nevoie de un ghid. Cei care persistă în acest rol au un impact redus la mediul lor microsocial, dar nu mai sunt relevanți pentru marea societate.
Modele există, dar în mic, pe diferite niveluri și în diferite medii socioculturale, în așa-zisele „bule” sau, mai corect, în anumite comunități. Dar un Nicolae Iorga, despre care vorbeau și țăranii din Siliștea-Gumești când se adunau în Poiana lui Iocan, nu va mai exista. Lumea se schimbă.
Știu că aveți o relație specială cu Dumnezeu, deși aceasta nu a fost la fel de la început. Ea s-a transformat în urma unor momente-cheie din viața dumneavoastră. Ne-ar fi viața mai ușoară dacă am ști să prețuim relația cu spiritualitatea și L-am primi cu adevărat pe Dumnezeu în viețile noastre?
Principiul pe care ar trebui să ne întemeiem proiectele și idealul de viață este: „Nimic fără Dumnezeu” (Nihil sine Deo), care este și sloganul Casei Regale a României, adică „nimic nu ne reușește fără voia și sprijinul lui Dumnezeu”. Într-adevăr, viața noastră ar fi mai ușoară, mai frumoasă și mai plină de sens dacă L-am primi pe Isus în viața noastră. Dumnezeu s-a întrupat pentru ca toți copiii lui „să aibă viață, și s-o aibă din belșug” (Ioan, 10:10).
Ce facem cu valul de ură care se revarsă necenzurat în social media? Cum stopăm acest fenomen? Ar trebui reglementată/ pedepsită mai serios activitatea fiecărui individ din online?
Frumoasă întrebare! Dar este ca și când m-ați întreba ce facem cu natura umană, cum scăpăm de latura ei lugubră, de manifestările ei ignobile. Creștinismul a găsit soluția în credință, inspirație și revelație divină, iluminismul a propus calea educației, a rațiunii și a științei, comunismul a văzut în schimbarea relațiilor sociale calea sigură de a schimba esența umană, pe care o definea ca „ansamblu al relațiilor sociale” (Marx). Proiectul creștin este încă în derulare, dar sunt tot mi puțini oamenii dispuși „să calce pe urmele lui Isus”, cum spunea Apostolul Pavel; toate proiectele seculare, care fac abstracție de Dumnezeu, s-au dovedit utopice. Așa că ura, ca manifestare a laturii întunecate a naturii umane, trebuie acceptată ca parte a vieții. Psihologul Carl Jung punea aceste tenebre ale ființei umane pe seama subconștientului. Celebrul scriitor Salman Rushdie a publicat în 2001 romanul Furie, în care face o tulburătoare analiză a abisului firii umane și descrie cu mare finețe acest sindrom al suferinței sufletești pe care îl numim ură. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm cu acest „val de ură”, cum bine ați spus, care poate deveni un tsunami ce ne poate mătura pe toți de pe fața pământului.
Pe termen scurt, statul poate lua măsuri de reglementare a conținutului care circulă pe internet, așa cum a reglementat și conținuturile transmise de posturile de radio și de televiziune. Din păcate, statul nu este pregătit să facă față comunicării prin intermediul noilor mijloace (new media), nu are nici legislația necesară, nici specialiștii necesari, nici tehnologia necesară.
Pe termen lung, soluția este educația, adică acea politică socială menită să seteze atitudinile și comportamentele la majoritatea membrilor unei societăți. Ea presupune oameni specializați și dedicați, care să iubească ceea ce fac și să respecte atât activitatea, cât și obiectul activității (copilul, adolescentul sau adultul care trebuie educat). Fiind atât de importantă pentru toate domeniile societății, ea trebuie să devină politică guvernamentală, nu doar a unui minister tratat ca o cenușăreasă a aparatului guvernamental. Așadar, pentru a pune educația pe direcția corectă e nevoie de un „rege filozof”, de un conducător înțelept care să înțeleagă și importanța, și urgența educației. Până acum, România nu a avut parte de un astfel de conducător. Să sperăm că domnul Nicușor Dan va fi așa ceva și că îl va păstra pe Daniel David la cârma Educației.
