Am ajuns la Breaza, într-o zi friguroasă de ianuarie, cu o nerăbdare teribilă de a o cunoaște în sfârșit pe marea doamnă a muzicii românești, doamna Marina Voica. Am văzut-o de-a lungul timpului în multe interviuri, am citit-o și am ascultat-o! Am mai întâlnit-o o dată, în urmă cu vreo 2 luni, la un eveniment. Marina Voica e precum un magnet colorat, deși are 84 de ani. Nu o poți sări cu privirea. Outfituri ingenioase, părul mereu proaspăt pieptănat, ochii veseli perfect conturați cu dermatograf negru, buzele rujate și obrajii îmbujorați cu un blush de culoarea piersicii. Am ajuns în sfârșit la vestita căsuță de la Breaza, raiul doamnei Marina Voica, oază de liniște și de frumos! O casă nici prea mică, nici prea mare, cochetă, încadrată frumos de un gard viu, din tuia, care, aveam să aflu mai târziu, a cântărit mult în decizia de cumpărare a casei. La intrare, în curte, se odihnește un Beetle galben, cochet, mașina pe care doamna Marina Voica încă o conduce cu plăcere.
În interior, o splendoare. Tablouri, fotografii, cărți, obiecte de mare însemnătate sufletească, dar și multe diplome și medalii. Toate tronează în diverse colțuri ale casei. O diplomă care o recunoaște ca fiind cetățean de onoare al Brezei, ordinul Coroana României în grad de Cavaler, dar și un ordin „Partener pentru apărare” înmânat de Ministerul Apărării Naționale.
Ce faceți, doamna Marina Voica, cum vă simțiți? Cum sunteți?
Uite așa, aici, la Breaza. Mă simt bine la Breaza. Sunt aproape 20 de ani de când am poposit aici, nici nu-mi vine să cred. Iubesc locul acesta, chiar dacă, așa cum ai spus, casa nu e nici prea mică, nici prea mare, e perfectă pentru mine.
La București, unde am locuit, deși aveam foarte mult spațiu, nu m-am putut odihni niciodată cu adevărat din cauza căldurii. Și în fiecare vară plecam, ba la munte, ba la mare, ba la Brașov. Eu însă sunt omul casei. Mie îmi place să stau acasă, cu excepția perioadelor de turneu. Mie îmi place foarte mult marea, nu-mi place muntele, doar că iată, aici, la Breaza, greu, dar m-am putut împăca cu el (muntele). Într-o zi, așa cum se întâmpla de fiecare dată, prietenii mei mă ajutau să îmi strâng lucrurile ca să pot pleca, că eram bolnavă de căldură, și de data asta, ca de obicei, am plecat la munte.
La un moment dat, am spus „Hai să intrăm prin Breaza!”. Mi se pare că plecam la Poiana Brașov. Deși aveam în gând că aș putea sta acolo toată vara, cu siguranță nici chiar eu nu credeam că aș fi putut sta atât de mult, deoarece, așa cum v-am spus, eu sunt omul lui Acasă.
Ce v-a atras?
Mi-a plăcut foarte mult. Am spus:
„Dar de ce să mă duc la Sinaia, unde e și mai frig? Hai să vedem aici!”. Am găsit, într-adevăr, o cameră de închiriat, destul de central, foarte bună, și am început plimbările. Și plimbându-mă, am ieșit
aici și văd o casă. Acum, iarna, aleea mea cu buxus nu este spectaculoasă. Dar vara, vara este unicat!!!
Îmi amintesc că mi-am zis, măi, ce oameni fericiți cei care locuiesc aici! Stau aici și habar n-au că sunt fericiți! Și a doua zi, plimbân- du-mă, am ajuns tot acolo, să admir casa care mă cucerise. Și era cineva care repara mașina acolo, chiar în curte. M-a recunoscut. Zice: „Doamna Marina, vă plimbați tot timpul, vă place? Ce vă place?”. I-am zis: „Îmi place casa asta, aleea asta”.
„Nu vreți să o cumpărați?” „Cum să nu, aș putea să cumpăr așa o casă?”
Am plecat înapoi acolo unde am închiriat și toată noaptea nu am dormit și nu am știut ce să fac. Iată, s-a ivit o chestie care ar putea să îmi schimbe viața. Aici e clima foarte bună, nici cald, nici frig, era cu totul altceva. În plus, aveam foarte aproape tot ce mă interesa, magazine, spital, farmacie. Și atunci, am venit în altă zi, tot domnul acela era și am spus: „Știți, eu aș cumpăra casa asta”. Au venit proprietarii, mi-au arătat toată curtea, că eu am și aici și acolo, altfel din stradă vedeam doar o parte. Mi-a plăcut la nebunie, astfel încât am trecut la tocmit. Eu habar n-am cu prețurile, stau foarte prost, și pe urmă, la un moment dat, proprietarul îmi zice: „Doamnă, foarte bine, dar nu vreți să vedeți și casa? Cumpărați casa și nu vreți să o vedeți”. Mi-am dat seama că, orice casă e, eu am să fac din ea cum vreau eu. Sparg ăla, ăla și așa am și făcut.
Deci, practic, pe dumneavoastră v-a cucerit curtea.
Da, curtea. Și el zice: „Nu vă grăbiți!”. Și i-am spus: „Eu trebuie să îmi vând apartamentul”, iar proprietarul a spus: „Nu vă grăbiți, eu aștept”. Și așa am făcut. Am vândut apartamentul meu într-o secundă.
Și totuși, îmi spuneați că ați fost îndrăgostită de apartamentul de la București, dar casa de la Breaza a devenit o legendă, pentru că toți oamenii au venit să vadă casa Marinei Voica de la Breaza. Foarte multe televiziuni. Dar ce credeți că i-a atras?
De obicei, vara vin oameni. Vă spun că trebuie să închid poarta, că altfel mă pomenesc cu toți aici. Drăguți, vin cu flori, cu torturi. Și nu ești întotdeauna pregătită. Eu stau foarte lejeră în casă: cu capot, cu papuci. Trebuie să fiu și eu puțin aranjată!
Mereu aud: „Nu, că sunteți și așa frumoasă!”, iar eu le spun: „Lasă că știu eu când sunt frumoasă!” În capot nu sunt frumoasă deloc.
Nu-mi convenea asta și atunci am început să închid poarta. Dar nu am rezolvat nimic cu asta. S-au dus la vecini și au spus: „Noi vrem să o vedem pe doamna Marina și poarta e închisă”. Mă sună doamna Nuți: „Doamna Marina, uite, stau aici oamenii, vor să vă vadă”. Deci oamenii sunt foarte curioși să mă vadă. Măcar să mă vadă.
Cum sunt vecinii? Aveți sprijin în ei, vă ajută dacă aveți nevoie?
Da, sigur. Oameni în care pot să am încredere.
V-au devenit brezenii familie sau e prea mult?
Familie e un cuvânt mare, eu cred că ei au fost puțin sceptici la început în ceea ce privește vecinătatea cu mine. Probabil faptul că ei se așteptau să vină o mare vedetă, și-au zis: „Aoleu, începe aici balamuc, petrecere!”. Și eu sunt cuminte de nu se poate. Suspect de cuminte. Și ei nu înțeleg de ce e așa. Până la urmă, am înțeles și eu faptul că lumea asta a celebrității din care veneam era o enigmă pentru ei și părea fascinant să știe cât mai multe detalii și despre colegii mei de breaslă. „Dacă aia cum?”, „Dar Corina Chiriac, ce?”, „Dar aia cum, cu cine?” Adică asta îi interesa pe ei, în niciun caz o prietenie apropiată cu mine. Doar așa, să pătrundă în casă. Adică să vadă cum trăiesc eu, dar și curiozitate!
Și cum trăiți dumneavoastră, cum decurge o zi din viața dumneavoastră în momentul ăsta?
Știți cum, eu, în general, sunt un om singuratic, e în firea mea.
Sunt un om singuratic de când eram copil. Abia așteptam să plece părinții la serviciu. Atunci eram liberă, cântam, dansam. Dar nu sufeream deloc că eram singură, fiindcă, de fapt, trăiești în societate, n-ai cum să fii singură. Școală, pe urmă eram la facultate. Aici, când am venit, fiindcă sunt un nume, deja toată lumea se interesează ce faci, cum faci, chiar și curiozitatea aceasta face parte din firea omului. Eu nu mă supăr, că la un moment dat, ca și tine când ne-am cunoscut, oamenii care doreau un autograf ziceau: „Iertați-mă că vreau să vă…”. Nu „iertați”, că eu sunt obișnuită să îmi ia oamenii autografe, să mă întrebe diverse, m-am transformat, iată, am devenit mai comunicativă, sociabilă, contrar firii mele!
Cum trebuie să fie o femeie?
Femeia… femeia trebuie să fie frumoasă în primul rând, se spune că nu e necesar, dar vă spun eu, asta e lumea și așa va fi mereu, femeia trebuie să fie frumoasă. Când spun asta nu fac referire la mine, eu întotdeauna am fost complexată de felul în care arăt, din cap până în picioare.
Femeia trebuie să fie femeie, iar frumusețea trebuie să fie protejată. Așa de tare mă supăr când mă întâlnesc prin oraș cu femei pe tocuri și cu 3-4 sacoșe în mână. Mă credeți sau nu, le opresc și le întreb: „Unde vă sunt bărbații? De ce vă cocoțați pe tocuri cu sacoșe? Asta e treabă de bărbat.” S-a insistat mult pe egalitatea dintre femeie și bărbat, eu cred că egalitatea asta nu trebuie să existe, și asta nu are legătură cu emanciparea femeii!
Cum a fost copilăria dumneavoastră?
A fost foarte frumoasă. Copilăria mea a fost o mare de iubire resimțită din partea mamei. Atât de mult ne-a iubit mama! Îmi răsună în minte iubirea din vorbele ei! „Soarele meu, hai la masă!” Așa mă striga! Mama… mama a uitat de tot pentru copiii ei, chiar și de tata, dar tata… a iertat-o pentru asta, atât de mult a iubit-o! Doamne! Era logodit când a cunoscut-o pe mama, a renunțat la tot și a plecat cu ea! Iar tata… pe tata l-am descoperit după ce a murit mama! El a stat cuminte într-un con de umbră, lăsând-o pe mama să ne cuprindă cu grija și cu atenția ei. M-a fascinat tata când l-am descoperit.
O femeie adevărată trezește pasiuni și încălțată cu o șosetă de-un fel și alta de alt fel.
Ce credeți despre dragoste și căsnicie?
Oh, cred că sunt două lucruri diferite. Sigur că în căsnicie pot exista dragoste, respect și alte sentimente de afecțiune. Dar iubirea aia pasională, dragostea aia care să-ți cucerească fiecare centimetru din corp și suflet, pasiunea aia înflăcărată care să nu te lase să respiri, să dormi sau să mănânci… aia e tare periculoasă. Cu acea dragoste nu poți să trăiești, e imposibil, omenește. Eu nu cred că această dragoste poate exista într-o căsnicie. Nu are cum.
Mai cred că dragostea pe care o simte o femeie este o altă dragoste față de cea pe care o simte un bărbat.O femeie nu va face niciodată totul pentru dragoste, chiar dacă va zice asta. Și pentru că ea confundă dragostea cu protecția. Femeia le gândește, femeia își trece dragostea prin creier. Bărbatul însă… bărbatul dacă se îndrăgostește… el este pierdut! Un bărbat îndrăgostit va face totul pentru cea pe care o iubește, fără să stea pe gânduri. Va lăsa tot și toate pentru și în numele iubirii.
Toată existența ați trăit sub semnul curajului. V-ați mutat din Rusia în România în anii ’59 și ați început o viață nouă, complet necunoscută. Ați reușit să vă faceți un nume prin charismă și muncă. În anii ’80 ați părăsit țara în vremuri tulburi, fiind nevoită să vă întoarceți rapid, suportând astfel consecințele sistemului!
Ușor nu este nimic, eu însă mi-am iubit cu ardoare meseria, pe scenă am dat totul, întotdeauna. Sigur că autoritățile politice ale vremii nu mi-au iertat îndrăzneala de a pleca din țară în anii ’80, boicotându-mi aparițiile TV sau concursurile la care am participat, însă într-un final talentul nu poate fi supus niciunui regim politic. El învinge! Îmi amintesc că în anii ’83, când Televiziunea Română transmitea festivalul de la Mamaia, aflându-se că piesa mea „Să cântăm azi omenirii”, compusă de Marius Țeicu și interpretată de mine, a câștigat marele trofeu, deși era în tradiția galei ca ea să închidă concursul, s-a decis să nu se întâmple asta. Și vedeți… chiar dacă părea o tragedie atunci… a trecut, toate trec, nu merită să te superi pentru nimic în viață.
Ce vă face fericită acum?
Grădina mea vara. Amintirile. Am trăit. Am fost adorată, am cunoscut oameni incredibili. Bătrânețea? Nu e plăcută, vă asigur. Dar viața e un adevărat dar.
