Interviu Special cu Magdalena Toma
Interviu de Raluca EPARU
Magdalena Toma este exemplul de om care pare că le poate face pe toate. Pe toate în același timp, adică mie una mi se pare că nu are ziua atâtea ore câte are Magda de făcut. Ploieșteanca este licențiată în psihologie și drept, fiind director adjunct la Penitenciarul Ploiești, asistent universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, formator de grefieri și încă multe altele, pe care le veți descoperi în interviul de mai jos. Dincolo de toate acestea, impresionează prin sensibilitatea ei și dăruirea pentru tot ce face.
Cine este Magdalena Toma?
Magdalena Toma este, înainte de toate, un om care caută să înțeleagă, să construiască și să dea sens. Sunt o persoană care a învățat să trăiască între lumi aparent opuse: fermitate și sensibilitate, structură și libertate, disciplină și creativitate. În prezent, ocup funcția de director adjunct în cadrul Penitenciarului Ploiești, având gradul de comisar-șef de poliție penitenciară. Sunt formator în cadrul Școlii Naționale de Grefieri din anul 2015, departamentul de formare continuă, sunt Trainer NLP acreditat internațional (Fellow Member Trainer IANLP) și psiholog clinician principal, psihoterapeut atestat cu drept de liberă practică. Din 2023 îmi desfășor activitatea și ca asistent universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, unde predau disciplina psihopedagogia devianței și delincvenței juvenile. Sunt licențiată în psihologie și drept, cu un master în politici publice și un doctorat în științe ale educației. De mai bine de 25 de ani, lucrez în domenii care se întrepătrund: psihologie, educație, consiliere, dezvoltare personală, justiție, politici publice. Dar dincolo de toate aceste funcții și titluri, sunt o femeie de 46 de ani, soție, mamă, iubitoare de animale, pasionată de frumos și, în esență, sunt un om care crede în educație ca mijloc de transformare și în potențialul fiecărei ființe de a evolua.
Cum se împacă funcția de director adjunct al unui penitenciar cu psihologul sensibil, care scrie poezii frumoase?
Paradoxal, în mine conviețuiesc, armonios, structura și sensibilitatea. Este adevărat, funcția pe care o ocup necesită rigoare, disciplină și fermitate. Dar toate acestea nu anulează sensibilitatea – o cer, de fapt, dar în forma ei asumată și echilibrată. Par a fi două lumi diferite, dar în realitate sunt fațetele aceluiași suflet și tocmai echilibrul dintre cele două mă ajută să rămân întreagă. Poezia este modul în care eu dau glas emoțiilor, o formă de igienă interioară, acel colț de libertate pe care îl port cu mine.
Cum ai ajuns în această funcție?
Am ajuns în această funcție treptat, cu muncă, studiu și curaj. Nimic nu a fost întâmplător. Fiecare pas a fost, poate, o treaptă pe o scară interioară – una în care nu m-am urcat peste alții, ci alături de mine însămi. Mi-am început cariera ca profesor și psiholog școlar, apoi am lucrat în sistemul de protecție a copilului. Din 2006, prin concurs național, sunt parte din sistemul penitenciar – un sistem complex, provocator, dar extrem de valoros. Am intrat în sistemul penitenciar ca psiholog și de-a lungul timpului, prin concursuri succesive, am ajuns în poziția de conducere. De peste un deceniu, din 2012, coordonez structura de reintegrare socială – una dintre cele mai provocatoare și esențiale misiuni ale unui penitenciar.
Este greu pentru o femeie să ocupe o funcție într-o instituție în care și bărbații fac față cu greu, având în vedere specificul?
Uneori, da. Dar greul nu este imposibil. Într-un mediu construit pe reguli stricte, feminitatea trebuie să fie echilibrată cu fermitate. Sistemul penitenciar pretinde muncă, perseverență, alegeri ferme și asumări constante. Dar feminitatea nu exclude toate acestea – le poate susține cu ușurință, dacă este ancorată în competență. În aproape 20 de ani de carieră în sistemul penitenciar am înțeles că autoritatea nu înseamnă duritate, ci coerență și că puterea interioară nu ține de gen, ci de caracter. Am înțeles că poți să fii ferm fără să fii dur și poți conduce fără să renunți la valorile umane. Cred că exact această combinație – rigurozitate și umanitate – m-a ajutat să depășesc provocările. Psihologic vorbind, cred că femeile au un tip aparte de reziliență – pot modela fără să devină dure și pot fi suportive fără să devină slabe.
Ce faci, efectiv, în penitenciar? Care este activitatea ta de bază acolo?
Coordonez activitatea de reintegrare socială a persoanelor private de libertate. Este o muncă profundă, care presupune o viziune strategică, coordonare, dar și multă prezență. Metaforic, este ca atunci când ghidezi un om pe un drum care nu are indicatoare. Trebuie să-l ajuți să-și construiască propriile repere, să se uite la sine cu onestitate și să înțeleagă că libertatea nu este doar un drept, ci și o responsabilitate. Coordonez echipe de psihologi, asistenți sociali, educatori, preoți, voluntari din comunitate și colaborăm pentru a crea punți între trecutul greșit și un viitor posibil. Aceasta presupune, pe de o parte, implementarea unor programe de intervenție, consiliere, activități de școlarizare și formare pentru deținuți, iar pe de altă parte, implicarea în strategii instituționale și naționale de prevenire a recidivei. Am făcut parte din grupuri de lucru care au elaborat strategii naționale, proiecte legislative, am organizat campanii de sensibilizare socială, proiecte de reintegrare socială și o serie de evenimente la care au participat parteneri sociali, voluntari, specialiști din domeniul educației, asistenței sociale și psihologiei – pentru că reabilitarea este, în fond, o misiune a întregii societăți. Psihologia în penitenciar este una specială – se apropie mai mult de domeniul specific forensic psychology, în care observația fină, analiza obiectivă și deciziile bine fundamentate sunt esențiale. Psihologia penitenciară nu este doar despre intervenția terapeutică și asistarea persoanei condamnate pe parcursul detenției, ci și despre o evaluare obiectivă a riscurilor și factorilor criminogeni, a perseverenței infracționale, a motivației pentru schimbare și a capacității reale de reintegrare. Rolul meu este în slujba societății. Lucrăm cu infractorii pentru a preveni noi infracțiuni. Reintegrarea nu se dorește a fi un gest de indulgență, ci un proces de responsabilizare și de transformare.
Consideri că un astfel de loc, cu reguli mai stricte decât cele ale societății în libertate, îi poate schimba pe angajați?
Absolut. Te schimbă, dar nu neapărat în rău – ci mai degrabă în profunzime. Spațiul penitenciar nu este doar o instituție cu gratii – este un microcosmos cu dinamici sociale complexe. Penitenciarul este, în primul rând, un mediu care te provoacă zilnic. Nu doar profesional, ci și uman. Este un loc în care nu-ți permiți să te abați de la reguli, dar nici să-ți pierzi umanitatea. Este ca mersul pe sârmă – ai nevoie de echilibru intern și de o viziune clară. Altfel, te dezechilibrezi. Înveți să fii disciplinat, să reacționezi rapid, să nu te pierzi în emoții neproductive. Dar, totodată, înveți să apreciezi detaliile: un gest, un strigăt de ajutor, o remușcare reală, o transformare autentică. Penitenciarul este un spațiu în care vezi multe limite, dar și multe rezerve nebănuite de curaj, supraviețuire și… speranță. Te forțează să-ți clarifici valorile și să-ți înțelegi propriile umbre. Pentru mine, a fost un proces de maturizare profesională și personală. M-a învățat să ascult fără să judec și să aleg luciditatea în locul naivității, fără să renunț la credința că fiecare om are un potențial pozitiv de devenire. Nu m-am lăsat contagiată de cinism. Din contră, am învățat să-mi cultiv discernământul emoțional. Nu mai ofer o încredere oarbă, dar nici nu-mi închid sufletul. Caut echilibrul – acea linie fină dintre speranță și realitate, unde încrederea în schimbare rămâne o busolă, nu un obstacol.
Ce a schimbat penitenciarul la tine?
În primul rând, am învățat să văd omul dincolo de fapte – dar și fapta dincolo de poveste. Cumva, mi-a cizelat idealismul fără să mi-l frângă. La începutul carierei eram acel psiholog tânăr care credea cu ardoare în potențialul fiecărui om. Astăzi, cred în continuare – dar cu ochii larg deschiși. Nu mi-am pierdut speranța profesională, ci doar am învățat să o transform în discernământ. Penitenciarul mi-a întărit convingerea că fiecare om are într-adevăr un potențial pozitiv de devenire, dacă i se oferă șansa. Schimbarea este posibilă, dar nu poate fi impusă. Ea începe cu adevărat din interiorul omului. Este o alegere conștientă și un efort personal. Penitenciarul mi-a întărit convingerea și că disciplina și respectarea regulilor sunt fundamentele oricărei schimbări reale. Într-un mediu în care libertatea este suspendată sau restrânsă, regula devine formă de structură interioară. Și dacă pot contribui la această reconstrucție – chiar și în cel mai mic mod –, atunci munca mea are sens. Eu, cea de astăzi, nu mai sunt o persoană pe care să o emoționeze ușor orice poveste. Dar sunt o persoană care caută în fiecare om acea piesă de puzzle care încă poate construi ceva bun.
Oamenii judecă ușor. Ai devenit mai empatică sau mai rezervată?
Nici una, nici alta – în sensul clasic. Am devenit mai atentă la complexitatea ființei umane. Mai dornică să înțeleg, fără să scuz sau să acuz. Mă interesează mecanismul – pentru că, dacă înțelegem mecanismul, putem interveni cu rezultate. Este ca în psihologie: nu te oprești la simptom, ci cauți etiologia. Poveștile din spatele gratiilor nu sunt simple – și nici ușor de îndurat. Te confruntă cu traume, cu lipsă de oportunități, cu alegeri greșite și uneori cu tăceri apăsătoare. Le ascult, nu pentru a le înveli în emoție, ci pentru a le desface în componente: context, traume, alegeri, tipare comportamentale. Urmăresc să înțeleg ce a condus la delincvență, care a fost punctul de inflexiune, unde s-a rupt firul dintre om și normă. Da, uneori există ghinion, conjuncturi, medii toxice. Dar întotdeauna apare și o alegere. Iar acolo intervine procesul de schimbare: în a-l ajuta pe om să vadă ce a ales, de ce și cum poate alege diferit. O viziune privind reintegrarea socială, cu care rezonez foarte mult, este cea a lui William Anthony, din 1993, care spune că „Recuperarea este un proces unic profund personal de schimbare a atitudinilor, valorilor, sentimentelor, obiectivelor, abilităților și/sau rolurilor cuiva. Este un mod de a trăi o viață satisfăcătoare, plină de speranță și contribuție, chiar și în limitele cauzate de anumite boli. Recuperarea implică dezvoltarea unui nou sens și a unui scop în viața cuiva”. Așa că nu am devenit nici revoltată, nici cinică. Doar mai atentă. Mai ancorată. Și mai motivată să creez condițiile în care procesul schimbării devine posibil.
Ce faci la Centrul de Cercetare și Promovare a Echității în Educație? Dar la Școala Națională de Grefieri?
Centrul de Cercetare și Promovare a Echității în Educație este o inițiativă a Școlii Doctorale a Facultății de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității din București în colaborare cu Asociația RENINCO România și reprezintă o structură de cercetare menită să genereze și să promoveze excelența în cercetare. Activitatea de cercetare-dezvoltare se desfășoară în conformitate cu strategia Universității din București și este orientată către activități de cercetare și de promovare în domeniul echității în educație. În cadrul Centrului lucrez voluntar, alături de un grup de specialiști dedicați și inimoși, la proiecte care susțin echitatea în educație. Scriem, cercetăm, propunem politici educaționale care promovează incluziunea și echitatea și dezvoltăm proiecte care pot face diferența în școli – mai ales pentru copiii aflați în risc de marginalizare. Educația echitabilă nu e doar o idee frumoasă – e o necesitate. Un copil exclus astăzi din școală poate deveni adultul de mâine exclus din societate. Iar eu, lucrând cu oameni privați de libertate, înțeleg exact acest fir nevăzut între lipsa educației sau o experiență negativă cu educația și delincvența. La Școala Națională de Grefieri sunt formator din anul 2015, în cadrul Departamentului de formare continuă. Formez profesioniști din sistemul de justiție. Cursul pe care îl susțin urmărește să dezvolte abilitățile nonjuridice. Nu predau neapărat teorie specifică activității profesionale, ci îi învăț cum să-și gestioneze emoțiile, cum să comunice clar și empatic, cum să facă față stresului profesional, cum să se poziționeze într-un sistem în care echilibrul între autoritate și umanitate este esențial. Îi provoc să se uite nu doar la lege, ci și la om și, în primul rând, la ei. La ceea ce nu se vede imediat: la emoții, percepții, motivații.
"Dar greul nu este imposibil. Într-un mediu construit pe reguli stricte, feminitatea trebuie să fie echilibrată cu fermitate. Sistemul penitenciar pretinde muncă, perseverență, alegeri ferme și asumări constante."
Ca profesor, ești îngrijorată pentru direcția în care se îndreaptă societatea din punct de vedere al educației?
Da, sunt preocupată. Dar nu fatalistă. Observ, cu îngrijorare, că tinerii își pierd reperele, iar educația devine, uneori, doar un ritual gol. Există și această impresie că școala rămâne în urmă, în timp ce tinerii „aleargă”. Educația pare tot mai fragmentată, iar copiii sunt tot mai expuși unor modele sociale negative. Cred că sistemul educațional trece printr-o perioadă de schimbare accelerată. Și trebuie să se adapteze acestei schimbări. Avem acces la informație, dar nu întotdeauna și la semnificație. Dar mai cred și în capacitatea educației de a fi un catalizator al schimbării. Când predau, nu le vorbesc studenților doar despre teorii, ci și despre oameni. Educația nu este despre memorare, ci despre devenire. Poate că ceea ce lipsește adesea este ghidajul – acel adult care nu doar predă, ci formează. Care nu doar cere, ci inspiră. Și dacă fiecare profesor ar înțelege impactul său real asupra unui copil, am schimba lumea în tăcere, în fiecare zi, în fiecare clasă.
Dincolo de faptul că predai la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, participi mereu la proiecte educaționale. Are legătură cu reeducarea sau ți-ai fi dorit mai degrabă o carieră în acest sens, pentru publicul larg?
Sunt profund atașată de misiunea educațională și cred că aceasta nu e limitată la un sistem. Activitatea mea profesională, proiectele educaționale în care mă implic sunt pentru oameni – fie că sunt liberi, fie că sunt închiși. Cred că educația este cel mai puternic antidot al marginalizării și al infracționalității. Iar activitatea mea din penitenciar e, în esență, una educațională, chiar dacă într-un mediu restrictiv. Recuperarea și reintegrarea socială presupun, cumva, același tip de educație ca în societate: formarea personalității, construirea unui Eu echilibrat, formarea sau redescoperirea valorilor, reconectarea cu propria viață, dezvoltarea unor abilități sociale și însușirea unor norme. Nu simt că am ales între două cariere. Le-am combinat într-una singură, în slujba transformării. Munca din penitenciar, deși acționează într-un domeniu aparent restrâns – al reintegrării sociale, impactul său real este întotdeauna mai larg decât granițele acestei instituții. Multe dintre proiectele mele vizează tocmai această lărgire a dimensiunii educației: să ajungem în comunități, în școli, în familii, în medii vulnerabile, în zone în care prevenția poate salva destine. Dar cred că locul meu aici a fost o alegere corectă. Pentru că aici pot face diferența, în profunzime. Însă dacă n-aș fi lucrat în penitenciar, probabil aș fi lucrat tot în domeniul educației – poate cu adolescenți, poate cu viitori lideri, poate cu profesori. Pentru că educația e singura formă de libertate reală.
Cum reușești să menții echilibrul între toate aceste activități și viața personală? Ce faci în timpul liber?
E ca mersul pe bicicletă: nu echilibrul în sine contează neapărat, ci capacitatea de a reveni atunci când îl pierzi. În general, sunt o persoană extrem de sociabilă. Mă simt bine între oameni și împreună cu ei. Probabil că acest lucru vine și din influența profesiei de psiholog – am o abilitate naturală de a mă conecta ușor cu cei din jur, de a simți energia și nevoile celorlalți. Mă bucur de interacțiuni, de schimburi, de dinamismul care vine cu fiecare proiect. Am avut mereu și un nivel ridicat de energie, ceea ce m-a ajutat să duc la final numeroase activități profesionale. Îmi place însă și să citesc, să scriu, să petrec timp cu familia, să mă conectez cu natura. Îmi plac momentele simple, dar autentice și apreciez timpul în solitudine. Asta m-a ajutat să îmi păstrez simțul proporțiilor și al firescului. Așa că am învățat să îmi cultiv spațiile de liniște, de reflecție, de căutări interioare sau să-mi ofer bucurii, tocmai pentru a putea susține tumultul din jur. Iar viața personală nu o văd ca pe un premiu după muncă, ci precum izvorul din care îmi iau energia muncii.
Ai un plan pentru următorii cinci ani? Ce îți dorești cel mai mult să faci?
Proiectul meu imediat vizează publicarea unei cărți. Este vorba despre teza de doctorat, care urmărește să aducă laolaltă rezultatele studiilor din penitenciar, din domeniul educației și conceptelor din NLP. Vreau să dezvolt noi forme de educație remedială, pentru cei care au fost prea devreme etichetați, să continui să formez oameni – indiferent de vârsta sau de contextul lor de viață. Dar mai presus de toate îmi doresc să rămân fidelă sensului meu – acela de a construi punți. Între oameni. Între sisteme. Între greșeală și reparație. Între ceea ce suntem și ceea ce putem deveni.
"Nu simt că am ales între două cariere. Le-am combinat într-una singură, în slujba transformării."
