Lace

Mihaela Rus la taifas cu Mihai Gruia Sandu

IN ACEST ARTICOL

Share

Interviu “La Taifas cu Mihai Gruia Sandu”

de Mihaela Rus

Închideți ochii din când în când și imaginați-vă că îl auziți pe maestru Mihai Gruia Sandu, cu vocea sa unică… de Teleenciclopedie.

Trebuie să le spunem cititorilor LACE din capul locului, că mi-ai fost profesor de actorie sau, mai bine zis, de Arta Actorului, pentru că așa se numește materia în facultate, și că, pentru mine, ai fost „domn profesor” și acum îmi ești Gruia și sunt foarte fericită că mi-ai fost mai mult decât profesor, de-a lungul timpului.

Asta mi-am dorit și eu și uite că se întâmplă. Eu mi-am dorit să intru în învățământ ca să fiu profesorul pe care mi l-aș fi dorit să îl am eu când eram student. Și, anume, în final să ajungem prieteni. Și, uite, cu tine mi-a ieșit.

Și sper să se întâmple lucrurile acestea așa încât să aibă o durată lungă și din ce în ce mai consistentă. Gruia, m-am gândit mult ce să te întreb, foarte mult m-am gândit cam ce întrebări să îți pun. Cele convenționale mi s-au părut penibile, poate de asta pentru că avem și o relație și poate pentru că faptul că ți-am fost studentă și mi-ai fost profesor și oamenii poate nu știu. Profesorii sau școala de teatru e altfel decât o școală normală, aș zice sau, uite, pentru oameni normali.

Cu siguranță este altfel, pentru că meseria aceasta implică, spre deosebire de altele, toate nivelurile existenței. Adică, aici, lucrezi și cu trupul, care trebuie să fie bine pregătit, și cu mintea, care trebuie să fie super bine pregătită, și cu sufletul. Dacă lipsește unul dintre aceste niveluri, ceva nu e bine pe scenă, apare haosul, lucru de care suntem oripilați cu toții. Deci, trup-minte-suflet. Sau animas-tritus-corpus, cum spuneau latinii. De aceea e altfel, pentru că nu toate meseriile lucrează la toate aceste niveluri. Majoritatea meseriilor sunt ori cu mintea, ori cu trupul. Foarte rar cu sufletul. Dar cu toate trei împreună nu prea știu meserii, care le cer pe toate.

Ascultându-te, aproape că regret că această discuție între noi va fi una scrisă și cei care vor citi nu îți vor auzi și vocea. Cu toate că vocea ta este foarte mult auzită. Deși acum prea puțini mai știu a cui este vocea de la Teleenciclopedie, de la foarte multe spoturi publicitare. Ai o voce absolut superbă, ai un timbru vocal unic și asta am învățat eu foarte mult de la tine, că vocea este un instrument foarte important, și am să rămân recunoscătoare toată viața că, în școală, m-ai învățat niște trucuri și cum să îmi folosesc vocea. Întâi mi-ai spus că am o voce bună și m-ai convins de lucrul acesta și că asta poate să îmi fie un avantaj, nu neapărat în detrimentul altora, dar poate fi un avantaj, pe care trebuie să îl lucrez și de care trebuie să profit. Uite, acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de la tine și pe care le-am învățat doar eu de la tine, pentru că era o discuție între noi doi, un curs student–profesor. Mă rog, am învățat mult mai multe trucuri despre meseria asta, dar acesta este unul dintre ele.

Ție îți place să îți asculți vocea?

Nu îmi place să mă ascult și sunt veșnic nemulțumit de tot ce fac. Sunt perfecționist, și asta uneori mă împiedică să mă bucur, dar poate că lucrurile se mai pot schimba la un moment dat. Dar, pentru timbru, uite, o să le dăm cititorilor acestui articol ceva. Apropo de ce ai spus, că ai înțeles un lucru numai de la mine și ți-am predat o chestie numai ție. De fapt, numai așa se poate face relația dintre maestru și discipol. Numai direct. Cine crede că te ascultă 200 de oameni și toți învață în același timp totul se înșală. Nu există decât relația directă și individuală. Deci, iată, încă un motiv pentru care Arta Actorului este unică. Singura comunicare reală este individuală, unu la unu. E greu de înțeles pentru oamenii care gândesc ca niște contabili. Pe vremuri, învățământul se făcea așa, maestru–discipol, direct. Unu la unu. Pentru că adevăratul maestru trebuie să identifice exact problemele fiecăruia. Particularitatea fiecăruia. Pentru că nu poți să iei lumea asta în general, totul este particular. Totul este individual, totul este punctual. Mă rog, sunt multe de discutat aici.

Uite, că ai spus de cum se lucrează și simt nevoia să spun o povestioară, pe care și ție ți-am spus-o după ce am terminat facultatea. Atunci când am dat examen la UNATC și știam că ești în comisia de examen, de tine îmi era cel mai frică. M-ai înghețat pur și simplu în timpul examenului, când te uitai la mine. Tremuram, îmi tremurau organele în interior de frică. Știam că ești nu dur, ci foarte strict, pretențios, exigent. Dar erai foarte strict în anumite puncte de vedere cu un viitor student sau cu un aspirant la statutul de student la facultatea de teatru. Auzisem povești, îți dai seama, era deja în folclor această exigență a ta.

Știi ca multor studenți le e teamă de tine?

Toată lumea îmi spune, e foarte ciudată chestia asta. Eu mă concentrez foarte mult și sunt foarte atent la toate aspectele. Nu am vrut să greșesc și rareori am greșit. Aproape niciodată. Mă refer la oamenii care trebuiau să intre sau nu. În momentul în care greșești la o admitere, te joci cu destinul unui om. Sunt oameni care mai bine nu s-ar apuca de această meserie, pentru că, dacă nu te duci în vârful ei, duci o viață plină de amărăciune. Și dacă ești bun și nu intri, iarăși ești plin de amărăciune. Din cauza faptului că mă concentram foarte mult pe toate aspectele și încercam să văd evoluția fiecăruia, nu numai în examen, pentru că în examen omul poate să aibă emoții, poate să se piardă, poate să uite un text, poate să facă o prostie. Nu este vorba despre asta. Eu știu să văd dincolo de aceste lucruri. Mă concentram foarte mult să văd unde se poate duce omul acela în timp. Pentru că e o meserie de cursă lungă. Și fiindcă sunt foarte concentrat, lumea are impresia că am așa, o față de om rău. Pentru că nu mă concentrez să ajung la exteriorul lui, mă concentrez pe problemă. Deci, de asta, nu am făcut niciodată rău, nu am distrus destinul nimănui. Tot ce am vrut a fost să ajut pe fiecare să își găsească exact locul și să funcționeze la valoarea lui și să primească ceea ce merită și pentru lucrul pentru care muncește și dorește să ajungă acolo. Poate de asta, dar mi-au mai spus mulți că eram rău și că le era frică de mine. Problema mea era, de cele mai multe ori, cu membrii comisiei, la care descopeream că aveau viziuni și interese diferite de ceea ce se întâmpla acolo, și asta mă deranja foarte tare. Nu am lucrat pe pile niciodată, nu am favorizat pe nimeni în mod necinstit și dorm liniștit cu capul pe perna mea, pentru că nu am favorizat pe nimeni altfel decât ar fi trebuit. Deci am lucrat foarte cinstit, în tot ce mi se întâmplă.

Cred că ai fost un fel de oracol, îmi amintesc că le-ai spus unor colegi „tu nu vei face meseria aceasta” și a avut dreptate Gruia. Nu au făcut meseria aceasta, s-au risipit de la terminarea facultății. Tu ai știut asta dintotdeauna.

Se vede când ți-e drag de cineva. Dacă ți-e drag de meserie, se vede și atunci e clar că o faci. Dacă nu o tratezi cum trebuie și nu ți-e drag de ea, la prima cotitură, vei lua alt drum.

Poate că, în apărarea lor, aș spune că drag le era, că, altfel, nu ar fi avut de ce să vină să dea un examen, care nu e chiar unul ușor și nu e la îndemâna oricui, numai că poate puțini își dau seama de câtă seriozitate ai nevoie ca să ajungi să faci o astfel de meserie. Ai nevoie și după, pentru că excesul poate apărea și mai târziu și rătăcirea asta. Mai ales după.

Mai ales după. Trebuie să ai și spinarea tare să știi să înduri eșecurile, să știi să înduri umilințele, să știi să perseverezi în scopul pe care îl ai. Și asta nu e pentru toată lumea

Îți place să fii mai mult profesor sau actor?

Nu le-am pus în balanță niciodată.

Cum te simțeai mai „tu”? Ca profesor, actor sau regizor?

Sunt lucruri diferite și le tratez diferit. E adevărat că uneori, când regizez, apare profesorul din mine.

Ceea ce e foarte bine pentru orice trupă cu care lucrezi, indiferent ce vârstă ar avea actorii din distribuția spectacolului pe care tu îl montezi cu vreo trupă. Mie mi se pare foarte important pentru trupa respectivă dacă regizorul are și veleități de profesor. Mai ales pentru cei tineri, dar nu numai pentru ei. Că aici înveți lucruri până când nu mai joci, până când nu mai poți urca pe scenă. Că niciodată nu ești prea bătrân pentru profesia asta, atâta vreme cât mai poți. Dar cred că e benefic pentru o trupă să aibă un regizor care a fost sau este profesor.

Da, e foarte adevărat. Mai există un pericol în meseria asta, indiferent că vorbim de dramă, de teatru de păpuși sau de teatru-dans. Există pericolul acela al plafonării. Și se spune foarte des că în actorie succesul este mai dăunător decât insuccesul. Insuccesul te mobilizează să cauți lucruri noi, modalități noi, să te perfecționezi, în timp ce succesul îți zice undeva în creieraș că e foarte bine ce faci. Și vei repeta mijloacele până în momentul în care vei ajunge să te repeți la infinitiv. Și lumea își dă seama imediat. Eu am mai văzut sau am mai auzit fraze de genul „cutare joacă același lucru în orice rol al lui”.

Pericolul de a fi la fel.

Da, pericolul de a fi la fel, care te pândește la fiecare rol. Și asta vine de la succesul sau aparentul succes. Și, atunci când urci pe scenă, urci cu o anumită nesiguranță, nu ești sigur de nimic, apărat de nimic. Și atunci nesiguranța aceasta te face să te duci într-un loc unde ai mai avut succes, un loc pe care îl știi. Și nu mai cauți, nu te mai lupți, te duci unde ți-e scutul, unde te simți apărat. E unul dintre pericolele meseriei. Și spuneam că meseria asta e pe termen lung și sunt acum unii puști care fac 2-3 stagiuni și se lasă de meserie și fac altceva. E o mentalitate nouă, cu care nu sunt împăcat, că nu știu de ce să faci efortul de a învăța 3 sau 4 ani fel de fel de lucruri, ca după aceea să le abandonezi.

Din grupa mea, dintre cei 11 care am început și tot 11 care am terminat, cred că doar 4 suntem pe scenă sau într-un teatru, iar restul s-au apucat de altceva la scurt timp după ce am terminat facultatea. Sau poate că nu au profesat chiar deloc.

Da, nu știu ce să spun. Fiecare își creează propriul destin. Nu știu dacă pentru asta s-au pregătit. Despre unii îmi dădeam seama de atunci că nu vor să facă chestia asta, aveau nevoie doar de o diplomă și probabil că să faci teatru decât să faci matematică.

Poate că și în alte medii profesionale sună bine, sună oarecum exotic să spui așa, că ai terminat facultatea de teatru, dar faci altceva.

Da, nu știu motivele tuturor. Bănuiesc câteva dintre ele. Într-un fel, e păcat să te pregătești pentru o meserie pe care nu o faci. Nu știu ce să zic. Dacă vrei să discutăm chestia asta, ar trebui discutat fiecare caz în parte, căci am spus că nu o putem face la general. Există doar particular, punctual.

Gruia, Dumnezeul actorilor cât de generos a fost cu tine?

A fost foarte generos în câteva momente, iar în alte câteva m-a trimis puțin la colț. Pentru că eu, în școală, nu am venit din dorința de a fi pedagog. Nu mi s-a părut că acesta este destinul meu. Am intrat la Bulandra, după cei 5 ani de institut pe care i-am făcut. Nu toată lumea a făcut 4, unii au făcut 5. Lucrurile erau foarte în regulă. Am luat un examen incredibil la Teatrul Bulandra, am fost vreo 50 de oameni pe locul acela și l-am luat eu, spre surprinderea multora, că nu vreau să dau nume, ce mari actori au venit în locul acela. După care nu mi s-a dat să joc ceva important, ceva să mă simt bine, ceva prin care să îmi arăt puterea. Și am stat așa, pe roluri mici, după care, sigur, a apărut această posibilitate la UNATC, în 1988. Am venit la chemarea Sandei Manu, nu știu de ce, că nu i-am fost student. Ea m-a cerut neapărat pe mine, habar nu am de ce. Nu am să știu niciodată. Și mi am jurat că nu mai stau acolo după un an. Și, după un an, s-a înființat secția de păpuși. A fost un mare scandal acolo, din care nu știu amănunte și nici nu am vrut să le aflu. Pentru că eram singurul care fusese și asistent, știam cum era și cu păpușile, pentru că lucrasem 5 ani, trăgeam firele acelea lungi, de 3 metri, știam și o meserie foarte complicată. Și am ajuns acolo doar pentru a face pace între taberele care se creaseră și care cereau nici ei nu mai știau exact ce. Nu voiau să facă actorie ca la dramă. Culmea e că, după ce am venit eu, îi țineam și până la ora 12 noaptea uneori.

Eu știu și pot depune mărturie că s-a întâmplat. Eu nu spun că așa ar trebui să fie peste tot, fiecare își cunoaște obiceiurile acolo, dar poate puțini știu că, la cursul de actorie, se întâmpla să ne apuce și 1 noaptea în școală. Țin minte sala 110, în care făceam cursurile de actorie, și s-a întâmplat să stăm până la 1 noaptea fără să realizăm.

Da, eu, spre deosebire de ce se întâmplă acum, că dacă am ore de la ora 10 și până la ora 2, studenții apar în clasă până la ora 11 și la 2 fără un sfert se uită la ceas. Pe vremea mea, noi stăteam la școală până când terminam scena. Până terminam ce aveam de făcut. Asta nu e o meserie de stai cu ochii pe ceas.

Adevărul e că, uite, și pe vremea mea, când eram studentă, erau cursuri la care și eu stăteam cu ochii pe ceas, dar nu se punea problema la actorie, pentru că te fura acțiunea, încercai, căutai orice să faci ce trebuie, mai puțin să te uiți la ceas, că nici nu mai realizai că există noțiunea timpului. Dar trebuie să spun că existau cursuri la care și noi ne uitam la ceas încă de când începea cursul.

Bine, eu aveam cursuri la care chiuleam, de ce să spun.

Da, asta am făcut-o toți. Deci inclusiv maeștrii chiuleau pe vremea lor.

Cursul de Arta Actorului de film a fost un curs de mare chiul. Și cursul de germană. Nu m-am împăcat cu ea niciodată. Dar la actorie nu am chiulit niciodată. Și chiar trăgeam de profesori, stăteam și până dimineața. Stăteam și repetam. A fost o chestie la un moment dat care nu ieșea. Și ne-a chemat profesorul la el acasă, am repetat la el acasă, ne-am dus direct la școală dimineața. Am stat toată noaptea la o scenă, pe care în final am schimbat-o, că nu ieșea așa cum era. Și am găsit-o până la urmă și a fost foarte bine. Dar eu cred că așa se fac lucrurile. Când ai ceva de făcut, stai și îl faci. Stai și faci, nu te gândești la altceva. Stai pe ele. Și am văzut. Din clasa mea, nu s-a lăsat nimeni de meserie. Și din seria mea, nu s-a lăsat nimeni de meserie. Și sunt oameni cunoscuți. Din seria aia, câțiva nu mai sunt printre noi. Toată lumea s-a ținut de meserie.

Vorbește-mi puțin despre pasiunea ta pentru Comedia de la Arte. Toți trebuie să știe că Gruia este cel mai bun la Comedia de la Arte. Nimeni nu s-a egalat, departe de a te întrece cineva. Ești specialistul României în Comedia de la Arte. Așa este? Răspund tot eu. Da, așa este. Tu doar argumentează.

Ce se întâmpla? Nu vorbim de momentul în care genul a decăzut. Că s-a întâmplat și asta. Când a devenit depășit în ultima lui perioadă de existență. Vorbim de ce se întâmpla în secolele al XV-lea și al XVI-lea și mult mai târziu. Practic, era singurul fel de teatru care a găsit toate mijloacele și toate soluțiile pe care teatrul le folosește și acum. Sunt gata să spun oricui că ceea ce crede lumea despre Comedia de la Arte nu este deloc adevărat, este doar o prejudecată. De obicei, cei care vorbesc nu au studiat și nu au văzut niciodată sau au văzut ceva superficial, făcut de oameni neinițiați. Comedia de la Arte nu a înlăturat aspectul psihologic pe care îl are teatrul astăzi. Pentru că așa se spune. Și, dimpotrivă, dacă l-au eliminat pentru varianta de teatru pe stradă, că au avut și varianta de teatru stradal, e și din motiv că spectatorii nu stăteau pe scăunele în fața unei scene, ci treceau prin piață. Fapt pentru care era un moment când vedeau o chestie care se dezvolta, o structură psihologică. Nu erau prinși, cum îi prindea acțiunea. Și, atunci, s-a scos partea asta special pentru a ține publicul în același ritm de atenție. Deci s-a pus accentul pe acțiune. Dar ce să spun? Din punct de vedere al scenotehnicii, de pildă, ei au inventat cortina, mașina de vânt, de ploaie, toate mijloacele de expresie pe care le avem astăzi. Dansul, muzica, toate sunt pe scenă. Ca să nu mai punem la socoteală că, în Italia, Comedia de la Arte a fost pentru prima dată când s-au urcat femeile pe scenă, în istoria teatrului. Da, sunt multe de spus. Ar trebui să scriu o carte, dar au scris unii destul, ce să mai scriu eu? Pe scurt, ar fi așa: cine știe Comedia de la Arte știe tot ce vrea, știe teatru, știe să se descurce în orice situație.

Uite cam așa erau cursurile și, acum le spun celor ce vor citi articolul, cam așa erau cursurile dincolo de actorie și de Arta Actorului. Erau lecții de viață, pentru că sunt poveștile pe care tu le aveai în spate, le puneai în spatele oricărui argument în ceea ce trebuia să facem. Ne-au fost ca o școală de viață. Uite, îți pun acum o ultimă întrebare pentru acest material. Și nu te întreb dacă ai face același lucru, dacă ai lua-o de la capăt, pentru că sunt sigură că ai face același lucru, te întreb altcumva. Ce nu ai mai face dacă ai lua-o de la capăt, din punct de vedere profesional?

Nu știu, nu m-am gândit niciodată ce nu aș mai face. Nu îmi reproșez nimic. Lucrurile pe care nu am reușit să le fac, în principiu, nu au fost din cauza mea.

Le-ai mai încerca?

Sigur că da. Știu exact pe ce drum să merg, care sunt etapele, știu că nu este ușor. Uite, de pildă, acum am o problemă. Dacă joc spectacole de la care am făcut o foarte mare pauză, revenirea pe scenă e la fel de grea ca și cum ai avea o premieră din nou. Am un spectacol pe care nu l-am mai jucat din mai. Adică ele ar trebui să aibă triplicitate ca să te țină în formă. Trebuie să o iei de la capăt de fiecare dată. Să nu crezi că știi deja. Tot ce am vrut a fost să ajut pe fiecare să își găsească exact locul și să funcționeze la valoarea lui. Te obligă să gândești ca prima oară. Să reinventezi, să refaci. Nu să faci, nu să cauți ceea ce ai mai făcut. Acolo e decăderea. Eu îți mulțumesc acum, pentru că noi te-am avut destul în seara asta, eu și cititorii revistei. Și pentru cititori, dacă aveți vreo nedumerire, întrebați-mă personal, că știu să vă răspund.

Dar asta te ține oarecum viu. Are și avantaje o astfel de situație.

Da, pai despre asta e vorba. Trebuie să fii viu, să reinventezi totul de fiecare data.

Te obligă să gândești ca prima oară.

Să reinventezi, să refaci. Nu să faci, nu să cauți ceea ce ai mai făcut. Acolo e decăderea.

Eu îți mulțumesc acum, pentru că noi te-am avut destul în seara asta, eu și cititorii revistei.

Și pentru cititori, dacă aveți vreo nedumerire, întrebați-mă personal, că știu să vă răspund.

URMĂTORUL ARTICOL​
NU MAI SUNT POSTĂRI DIN ACEASTĂ CATEGORIE, ÎNCEARCĂ ALTELE:

instagram: