Henri Bergson spunea că „politețea este grația spiritului”. Steluța Coculescu, profesor dr. emerit la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, pornește de la definiția din dicționar și ajunge la teoria „fețelor” din interacțiunile verbale (Brown și Levinson). Pe drum, citește un dialog din „George Dandin” de Molière și arată cum arăta politețea în saloanele secolului al XVII-lea și cum se vede ea astăzi.
Ce alegem să fie pentru noi politețea?
Politețea este forma cea mai acceptabilă a ipocriziei. (Ambrose Bierce)
Politețea este o indiferență organizată. (Paul Valéry)
Știm că ne prefacem, dar salvăm aparențele.
Sau:
Politețea inimii, superioară politeții manierelor.
Trebuie să fim politicoși cu pământul și cu soarele. (Jacques Prévert)
O distincție clară între politețea artificială și respectul pentru valoare.
Sau:
Politețea costă puțin și poate cumpăra totul. (Michel de Montaigne)
Politețea este un cadou pe care ni-l facem nouă înșine. (Dalai Lama)
Cu puține cuvinte binevoitoare, putem obține multe beneficii.
Vorba dulce mult aduce.
Sau:
Fără morală, politețea nu servește decât să ascundă mizeria. (G. Koussouros)
Ce înseamnă politețea
Politețea este și rămâne o calitate a comportamentului unei persoane în societate, simțită de interlocutorul față de care se manifestă și observabilă de către persoanele neimplicate direct în dialog, dar prezente fizic în contextul comunicării. Dicționarul Explicativ al Limbii Române (2016) definește politețea astfel: „Mod de comportare caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni”. Politețea este un fenomen lingvistic pertinent, în același timp comunicațional, combinând verbalul explicit cu întregul evantai de posibile sensuri, interpretabile, implicite, dar și cu paraverbalul, comportamentalul și nonverbalul. Social, politețea devine un criteriu de ierarhizare a persoanei, considerată „educată” dacă ea corespunde unui comportament conform standardelor culturale ale unei societăți. Puternic codificat cultural, un comportament este evaluat ca politicos sau nu, raportat la practicile fundamentale ale culturii unei societăți.
Politețea coincide cu întregul comportament considerat cel mai bun într-o societate, ea are sens de valoare, dar fără a se identifica total cu aceasta.
Excelența unui enunț ține de mai mulți factori (corectitudinea gramaticală, claritatea și eleganța sa, pertinența și eficiența sa), dar care nu îl califică întotdeauna ca fiind politicos. Poți adresa un discurs excelent structurat, dar care nu este neapărat perceput ca politicos; după cum poți fi foarte politicos fără un discurs neapărat excelent. Sunt totuși relevante pentru politețe toate aspectele unui discurs în măsura în care respectă regulile validate într-o societate, intervin la nivelul relațiilor interpersonale și au rolul de a păstra caracterul armonios al relației: de la a neutraliza potențialele conflicte până la a contribui la buna dispoziție a fiecărui participant la dialog. Politețea sau impoliteța discursului față de o a treia persoană absentă în comunicare este evaluată de participanții la dialog în funcție de diverși factori din informațiile prealabile dialogului.
Un enunț sau un discurs poate fi politicos, nepoliticos sau neutru; dar fiecare categorie este graduală, astfel încât caracterul scalar al politeții este unanim recunoscut.
Politețea în teoria interacțiunilor verbale. Câteva considerații
În teoria interacțiunilor verbale, Brown și Levinson (1987) ne oferă, pentru analiză, cadrul teoretic cel mai coerent privind relațiile de politețe în interacțiunile verbale față în față. Bazându-se pe noțiunea de „față”, cei doi cercetători lansează ipoteza următoare:
Orice ființă socială are două fețe, care funcționează în simbioză.
Fața negativă, care corespunde „teritoriilor personale”: corpul și obiectele de îmbrăcăminte; spațiul, casa ca spațiu intim; timpul personal; bunurile și rezervele materiale (casa, mașina, soțul, copiii, familia) sau cognitive (informații, cunoștințe etc.). Toate proprietățile private, materiale și intelectuale pot fi valorizate politicos în conversație sau pot fi devalorizate, atacate verbal; simțite ca atacuri la persoană, prin încălcarea politeții, ele aduc atingere demnității personale, imaginii publice. Atacurile adresate feței negative declanșează un răspuns, de care depinde dacă persoana atacată își „păstrează” sau își „pierde” fața/demnitatea.
Fața pozitivă, care corespunde „narcisismului”: imaginea personală, valorizantă, care se vrea promovată în societate. Este vorba despre prestigiul personal; orice atac la imaginea personală prin violarea politeții declanșează necesitatea reparației și, adesea, escaladarea violenței verbale. Politețea este strategia prin care valorizăm prestigiul, imaginea personală a interlocutorului.
Politețea înseamnă delicatețe, bun-gust, respect și privilegierea relațiilor armonioase.
Cele patru fețe ale dialogului
Într-un dialog între două persoane, avem prezente „patru fețe” care interacționează. Prin încălcarea regulilor politeții se atacă fețele, pozitivă sau negativă, ale interlocutorului, care apoi își apără propria față, pozitivă și negativă. În interacțiunile verbale autentice, aceste acte pot fi distinse astfel:
- Acte amenințătoare pentru fața negativă a celui care le îndeplinește.
- Acte amenințătoare pentru fața pozitivă a celui care le îndeplinește.
- Acte amenințătoare pentru fața negativă a celui care le suportă.
- Acte amenințătoare pentru fața pozitivă a celui care le suportă.
Politețea atenuează violențele care amenință fața negativă și/sau fața pozitivă, având ca efect repararea fețelor și continuarea colaborării în plan conversațional și social.
Tipuri de politețe
Distingem următoarele tipuri de politețe:
Politețea negativă în raport cu fața negativă: scuze reparatorii pentru o întârziere, o întrerupere a unei conversații sau un atac la bunurile teritoriale, materiale sau la membrii familiei.
Politețea negativă în raport cu fața pozitivă: atenuarea unei critici, repararea unei ofense.
Politețea pozitivă în raport cu fața negativă: cadoul este resimțit ca o reparare a unor lipsuri materiale. A oferi drept cadou o sticlă de parfum sau o bijuterie presupune că aceste obiecte ar lipsi celui căruia i se face cadoul.
Politețea pozitivă în raport cu fața pozitivă: complimentul, lauda adresată interlocutorului.
Jocul apelativelor: un dialog din Molière
Politețea se manifestă și prin jocul apelativelor, expresie a raporturilor ierarhice în societate. În exemplul următor („George Dandin” de Molière) asistăm la o reglare în societate a raporturilor familiale:
MADAME DE SOTENVILLE: Dumnezeule, ginerele nostru, cât de puțin civilizat sunteți, încât nu salutați oamenii pe care îi întâlniți!
GEORGE DANDIN: Pe cinstea mea, soacro, asta pentru că am alte lucruri în minte și…
MADAME DE SOTENVILLE: Iarăși! E oare posibil, ginerele nostru, să fiți atât de puțin cunoscător al lumii noastre și să nu existe nicio cale de a vă instrui în maniera în care trebuie să conviețuim cu persoanele de calitate?
GEORGE DANDIN: Cum?
MADAME DE SOTENVILLE: Nu renunțați niciodată față de mine la familiaritatea de a mă numi soacra mea și nu sunteți în stare să vă obișnuiți să îmi spuneți DOAMNĂ!
GEORGE DANDIN: Pe cinstea mea! Dacă mă numiți ginerele dumneavoastră, mi se pare firesc să mă adresez dumneavoastră cu soacra mea!
MADAME DE SOTENVILLE: Să fim serioși, nu e același lucru. Aflați, vă rog, că nu aveți dreptul să vă serviți de acel cuvânt cu o persoană de rangul meu. Oricât ați fi ginerele nostru, este o mare diferență între dumneata și noi, pe care ar trebui să o cunoașteți.
GEORGE DANDIN: Hai, gata, destul, să lăsăm astea… (traducerea noastră)
Politețea de ieri și de azi
În secolul al XVII-lea, politețea saloanelor avea pretenția de a avea bun-gust. Era un ansamblu de sensuri folosite, de reguli care guvernează comportamentul, limbajul, considerate ca fiind cele mai bune într-o societate „cumsecade”. Faptul și maniera de a observa aceste utilizări conduc la civilitate, curtoazie, educație, savoir-vivre. „Politețea rafinată nu mai exprimă o stare sufletească, o concepție despre viață. Ea tinde să devină un ansamblu de ritualuri care și-au pierdut sensul original.” (Bernanos)
Totuși, întâlnim și astăzi exemple de politețe excesivă: a face cuiva o vizită din politețe, din serviabilitate; a reproșa absența comportamentului adecvat: „Ar fi putut avea politețea să ne mulțumească”; a emite o amenințare: „O să vă învăț eu politețea!”; a reacționa doar din politețe: „Aveam aerul că nu o contrazic doar din politețe”.
Dar, în încheiere, să păstrăm sentimentul că politețea înseamnă delicatețe, bun-gust, respect și privilegierea relațiilor armonioase.
Politețea spiritului înseamnă să gândești lucruri cinstite, delicate. (La Rochefoucauld)
