Universul muzical între lumină și delicatețe, Alexandra Ușurelu
Interviu de Isabela Bianca NEAGU, psiholog și realizator tv
Există artiști care nu doar cântă, ci par să deschidă ferestre către lumi interioare mai fine, mai sensibile, mai greu de rostit în cuvinte. Alexandra Ușurelu face parte dintre acele prezențe rare din muzica românească ce transformă emoția în limbaj, iar liniștea în forță creatoare.
Într-o industrie grăbită să definească, să eticheteze și să clasifice, parcursul Alexandrei Ușurelu rămâne o invitație la încetinire. Muzica ei nu se impune, se așază. Nu strigă, respiră. Fiecare piesă pare o confesiune așternută cu grijă, între fragilitate și forță, între vis și realitate. În acest interviu, încercăm să ne apropiem de universul său interior, acolo unde sunetul devine poveste, iar povestea devine emoție.
Fiecare piesă pare o scrisoare netrimisă, un dialog între vulnerabilitate și lumină, între ceea ce se spune și ceea ce rămâne nerostit. În acest spațiu subtil, artista nu doar interpretează muzica, ci o trăiește
Dacă ar fi să priviți înapoi la începuturile artistice, cum ați descrie acel moment în care muzica a devenit destin, nu doar alegere?
La început, muzica nu a fost o alegere, a fost un refugiu. Un loc tainic în care mă puteam piti și întâlni, în liniște, cu mine însămi. Acolo, printre sunete și emoții, am descoperit cele mai curate amintiri și bucuria pe care doar copilăria știe să o păstreze nealterată. Nu am simțit niciodată că aleg muzica așa cum alegi o profesie sau un drum pragmatic.
În copilărie, nu am avut parte de discuții profunde cu adulții din jur despre ceea ce îmi doresc să devin când voi fi mare. Am observat, am ascultat, am învățat și am ales singură. Dar, înainte de asta, am avut un parcurs academic serios, am fost conștiincioasă, am avut note bune și foarte bune, m-am pregătit cu seriozitate pentru viața de adult, fără să-mi doresc vreodată să devin adult. Cred că o parte esențială din mine a rămas copil. Și tocmai acel copil, fragil și sincer, este cel care cântă de fiecare dată.
El este vocea care nu a încetat niciodată să creadă în frumusețe, în adevăr și în puterea emoției. Cât despre destin, el este modelat și de împrejurări. Pe drumul meu, muzica a fost singura constantă. Locul în care m-am simțit vie, în care am simțit că sensibilitatea este o putere și că glasul meu poate fi auzit.
Ce formă avea visul dumneavoastră despre muzică, înainte să prindă contur în realitate?
Visul meu despre muzică avea forma unei întâlniri. Îmi doream să ajung la oamenii care simt în același fel, să aparțin unei lumi cum vreau eu să fie, unde oamenilor li se arată că fragilitatea nu este o slăbiciune. Și, cu fiecare concert, am descoperit că există oameni care recunosc în versurile mele propriile lor întrebări, propriile lor doruri, dureri, împliniri.
Mi-am dat seama atunci că visul meu nu era despre a mă face auzită, ci despre a face pe cineva să se simtă mai puțin singur, despre a oferi un sentiment de apartenență. Visul meu se îndeplinește de fiecare dată când muzica reușește să creeze această întâlnire între suflete, la fiecare concert.
Vă amintiți clipa în care ați simțit, fără îndoială, că aparțineți scenei?
Nu cred că a existat o singură clipă în care să simt că aparțin scenei. Mai degrabă, acest sentiment s-a așezat în mine treptat, cu fiecare concert la care oamenii au ascultat nu doar vocea mea, ci și ceea ce se afla dincolo de ea. Scena nu a fost niciodată pentru mine un loc al certitudinilor. Mai degrabă, un spațiu al vulnerabilității.
De fiecare dată când urc pe scenă, simt aceeași emoție profundă, aceeași fragilitate pe care o simțeam și la început. Tocmai această emoție îmi amintește că sunt acolo unde trebuie să fiu. Dacă ar fi să aleg un singur moment, acela nu ar fi legat de lumini, aplauze sau de recunoaștere. Ar fi despre clipa în care privesc către public, iar apele din ochii ascultătorilor mă fac să simt că suntem în aceeași barcă.
„Cred că fiecare avem, la un moment dat, întâlnirea cu un cântec care poate spune despre noi mai multe decât putem declara noi înșine.”
Cum ați descrie drumul dumneavoastră artistic: o linie dreaptă, o spirală sau o călătorie cu întoarceri neașteptate?
Nu cred că drumul unui artist poate fi desenat cu rigla. Nici ca linie dreaptă, nici ca spirală perfectă. E mai aproape de o cărare subțire, bătută de pașii vietăților pădurii. O potecă ce apare și dispare printre ferigi, rădăcini și tulpini de flori, ca și cum pădurea ar ezita să o arate. M-am întors de multe ori la aceleași teme: iubirea, dorul, fragilitatea, speranța, dar de fiecare dată le-am înțeles altfel, am învățat multe despre ele și de la oamenii din fața mea, din public. Astăzi, cred că evoluția artistică seamănă mai puțin cu o cucerire și mai mult cu o… îmblânzire. Nu urci mai sus. De fapt, cobori mai adânc. Iar dacă mintea îți rămâne limpede, ajungi să privești aceleași lucruri – iubirea, pierderea, speranța – cu mai puțină teamă.
Într-o lume a etichetelor rapide, cum reușiți să vă păstrați identitatea sonoră neatinsă?
Eu cred că identitatea sonoră se păstrează atunci când nu cauți să devii altcineva decât ești. Nu mă refer la încăpățânarea de a rămâne neschimbat, ci la curajul de a nu te îndepărta de ceea ce ești cu adevărat. Evoluția este firească și necesară. Muzica se poate rafina, se poate complica, poate căpăta noi culori și structuri. Dar, dincolo de toate aceste transformări, există un nucleu care nu poate fi fabricat. Acolo se află identitatea.
Ce se întâmplă în liniștea dinaintea creației, atunci când o piesă începe să se nască în sufletul dumneavoastră?
Inspirația este un impuls puternic, copleșitor până la lacrimi, atunci când apare, dar și o stare pe care o găsești doar dacă o cauți. Uneori e o liniște, alteori un tumult sau o pierdere. Cântecele mele apar din trăiri care nu mai încap în cuvintele obișnuite, din povești care, dacă ar rămâne nerostite, ar continua să bată în noi ca o pasăre închisă, căutând lumina.
Cât de importantă este vulnerabilitatea în muzică și cât curaj cere aceasta?
Uneori, cele mai tăcute emoții sunt cele care ajung cel mai departe. Vulnerabilitatea este esența muzicii mele. Costul acestui curaj de a deschide larg către public porțile unei lumi interioare este că, uneori, o astfel de lume nu este înțeleasă. Oamenii primesc, de cele mai multe ori, ceea ce le este familiar, ceea ce le oferă confort. Iar atunci când întâlnesc ceva care nu poate fi atins imediat, care cere răbdare și disponibilitate sufletească, pot fi sceptici. Fiecare inimă are propriul ritm de deschidere. Dar tocmai aici e rostul unui artist: să continue să fie autentic, chiar și când ecoul întârzie. Să nu înceteze să creadă că există suflete care vor recunoaște în acea vulnerabilitate propriile povești.
Există o piesă care v-a surprins chiar și pe dumneavoastră, prin sinceritatea ei?
Da. Cred că fiecare avem, la un moment dat, întâlnirea cu un cântec care poate spune despre noi mai multe decât putem declara noi înșine. Pentru mine, acel cântec este „Acesta-i sufletul meu”. A fost primul cântec pe care Bobby (Bobby Stoica, soțul meu) l-a scris pentru mine. Nu am știut până atunci că cineva îmi poate vedea sufletul.
Cum se transformă emoția interioară atunci când întâlnește publicul, în spațiul viu al scenei?
Pentru mine, emoțiile capătă formă atunci când întâlnesc publicul. Atât timp cât rămân înlăuntrul nostru, ele sunt o taină, o experiență închisă în sine. Dar în spațiul de concert, ceea ce pornește dintr-o experiență personală se desprinde și încetează să mai fie doar despre mine. Eu nu cânt pentru a fi auzită, cânt pentru a face vizibilă corespondența invizibilă dintre oameni, dintre suflete: faptul că dincolo de diferențe, durerile, bucuriile, lipsurile noastre se recunosc reciproc și, astfel, scena nu este numai locul exprimării individuale, este locul transformării emoției în experiență împărtășită. Muzica mi-a oferit mereu un sentiment al apartenenței la ceea ce ne depășește și ne unește în același timp.
Ce ați învățat despre dumneavoastră din fiecare etapă artistică pe care ați traversat-o?
Fiecare etapă artistică m-a învățat că am mai puțină nevoie de confirmări și mai multă nevoie de încredere în ceea ce simt și sunt. Timpul mi-a arătat că maturitatea nu înseamnă să nu mă îndoiesc, ci să continui să-mi ascult sufletul chiar și atunci când îndoiala există. Ceea ce văd cu adevărat valoros este ceea ce nu îmi trădează esența.
În momentele de tăcere dintre proiecte, ce vă „hrănește” inspirația?
În perioadele dintre concerte mă hrănesc din lucrurile simple din viața mea: din familie, din călătorii, din natură, din privirea copiilor mei. Inspirația pentru a-mi păstra lumea curată nu vine neapărat din evenimente extraordinare. Pentru mine, ea vine din puterea de a rămâne prezentă în viața mea.
Cum se schimbă, în timp, relația dintre artist și propria voce interioară?
Relația dintre artist și vocea sa interioară mie nu îmi pare că devine neapărat mai sigură odată cu trecerea timpului. Dimpotrivă, viața te face să realizezi cât de puține lucruri știi cu adevărat. Apar îndoieli noi; nu pentru că muzica și-ar pierde sensul, fiindcă experiența te învață să privești lumea cu mai multă nuanță. Dacă la început ai impresia că răspunsurile sunt mai clare, mai târziu descoperi că întrebările devin mai importante decât certitudinile. Și totuși, această nesiguranță adaugă mai multă maturitate muzicii. Mesajele din cântece se transformă odată cu omul care le poartă. Devine mai puțin important să formulezi adevăruri absolute și mai important să surprinzi sincer ceea ce simți și ceea ce înțelegi în acel moment al vieții tale. Totul se transformă.
Privind în urmă, îmi dau seama că ceea ce a rămas neschimbat în tot timpul acesta, în care am susținut peste 800 de concerte, este bucuria de a mă întâlni cu oamenii. Această emoție de a urca pe scenă și de a simți că muzica leagă sufletele a rămas aceeași. Cred că tocmai această bucurie este fitilul care luminează toate transformările prin care trec de când am devenit mamă.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră frumusețea unui succes trăit discret, fără zgomotul exterior?
Succesul trăit discret are frumusețea lucrurilor care nu au nevoie să fie demonstrate, prin care simt că am ajuns la oameni fără stridență, fără să fac compromisuri. Pentru mine, cele mai importante împliniri sunt cele care nu m-au abătut de la principiile mele.
Dacă muzica ar putea șopti un adevăr lumii, care ar fi acela?
Poate că nu trebuie să fim înțeleși de toți. Doar simțiți de cei care recunosc.
Dacă muzica ar putea șopti un adevăr lumii… cred că ar spune că sensibilitatea nu este slăbiciune, este una dintre cele mai mari puteri ale omului. Nu trebuie să fim înțeleși de toți, dar nici să ne ferim de ceea ce simțim, pentru că, dacă rămânem în contact cu propria sensibilitate, descoperim că ea ne învață să iubim mai profund, să înțelegem mai mult și să construim legături cu cei din jur.
Pentru mine, o mână de prieteni cu care să cânt este îndeajuns. Dar dacă am cânta toți, îți imaginezi câtă bucurie ar încăpea în lume?
Privind spre viitor, ce teritorii artistice simțiți că vă cheamă acum?
Îmi doresc să nu mă îndepărtez de zona în care muzica mea nu e grăbită și nu e compromisă, iar dacă asta înseamnă mai puțin, dar curat, atunci e exact direcția potrivită. Îmi doresc să le las copiilor mei exemplul că poți rămâne fidel visului tău și, în același timp, ancorat în iubirea cu care clădești lucruri zi de zi.
Vă mulțumim pentru timpul dăruit și pentru acest interviu portret al trăirilor și emoțiilor dumneavoastră, a fost o plăcere să vă cunoaștem și ca om, nu doar ca artistă. Într-o lume în care vizibilitatea este adesea confundată cu valoarea, muzica Alexandrei Ușurelu reamintește că profunzimea nu are nevoie de volum, iar emoția autentică nu se grăbește niciodată. Ea nu ocupă spațiul, îl transformă.
O puteți urmări pe Alexandra Ușurelu și pe platformele de Social Media atașate mai jos:
