Gina Păiș, în dialog cu Gáspár György
Sunt întâlniri de care am parte în ultimii ani, care încep cu o poveste legată de viața mea și care se transformă ușor într-o oglindă în care ajung să mă văd mai clar decât mi-am imaginat vreodată. Întâlnirea mea cu Gáspár György face parte din această categorie, pentru că, înainte să fie un dialog, a fost un drum lung în care am observat, am ascultat și am avut în minte multe întrebări „întrebătoare”. Este, practic, o întâlnire care m-a adus exact aici și acum.
Cu doisprezece ani în urmă, purtam uniforma de ofițer de poliție și trăiam într-o lume în care structura, controlul și logica păreau suficiente pentru a-i înțelege pe oameni. Și totuși, undeva în mine, exista o neliniște cuminte și al naibii de persistentă, care mă împingea să caut mai mult, să explorez zone și mai subtile ale existenței.
Urmam de mult timp tot felul de terapii alternative, de cursuri de spiritualitate, încercând să pun cap la cap răspunsuri despre noi perspective ale omului, despre suflet, emoții și durere, despre vindecare, fără să-mi treacă prin minte că voi ajunge vreodată să aleg un drum atât de diferit precum psihologia.
Îmi amintesc de la acea vreme o conversație aparent banală, în care o prietenă îmi spunea, cu un amestec de admirație și de resemnare, că și-ar dori să ajungă la Gáspár, dar ea știa că este imposibil, pentru că agenda lui era închisă. Iar eu ascultam fără să înțeleg cu adevărat cine era persoana cu acel nume, fără să știu ce face un psiholog sau un psihoterapeut, fără să intuiesc că, la doar un an distanță, ceva avea să se schimbe profund în mintea mea.
A fost atunci un moment decisiv pentru mine, un mic declic în care a apărut un gând neașteptat: vreau să știu, să înțeleg cum și de ce relațiile devin spații de siguranță sau, dimpotrivă, locuri în care ne pierdem, pentru că, dincolo de căutările mele personale, viața mea venea cu propriile provocări, iar răspunsurile nu mai puteau rămâne doar în zona intuiției.
Astăzi știu cine este Gáspár, îi cunosc munca, îi înțeleg viziunea și port cu mine, cu o formă profundă de recunoștință și de mândrie, apartenența la echipa Imago România, acolo unde relațiile și conflictul sunt privite cu știință aplicată, ca spații de creștere, care cer responsabilitate și curaj.
Pentru mine, Gáspár György nu este neapărat psihologul care a adus în România ceea ce astăzi numim #RevoluțiaRelațională, nici psihoterapeutul cu ani de experiență în lucrul cu cuplurile sau doar „custodele de povești de viață”, așa cum îi place să se descrie. Dincolo de toate aceste roluri, există omul Gáspár, care spune, cu fiecare intervenție și blândețe, că relațiile sunt departe de a fi simple întâmplări, că ele sunt constructe vii, iar noi devenim în timp exact suma legăturilor pe care alegem să le cultivăm
Acesta este un interviu generos din partea sa, este o întâlnire bogată în sens, cu un psihoterapeut renumit, care a avut intervenții în conferințe alături de renumiții Esther Perel sau Harville Hendrix, este vorba despre Gáspár György, unul dintre promotorii terapiei relaționale și modelului Imago în România, adus în urmă cu zece ani.https://imagoromania.ro/
Cum explici, ca terapeut relațional imago, pe înțelesul tuturor, ideea că ne alegem partenerii pe baza unei „imagini” formate în copilărie?
În terapia imago pornim de la ideea că niciun om nu ajunge într-o relație de cuplu doar cu prezentul său. Fiecare dintre noi vine în iubire însoțit de istoria sa emoțională, de urmele lăsate de relațiile timpurii și de felul în care a învățat, încă din copilărie, ce înseamnă apropierea, siguranța, respingerea, dorul sau nevoia de a fi văzut. Acea „imagine” despre care vorbim nu este una conștientă, ca o listă de criterii. Este mai degrabă o hartă interioară, un amestec de trăsături, reacții, tonalități afective și familiare, dinamici construită jurul persoanelor în care ne-au crescut. Iar când ne îndrăgostim, de multe ori nu alegem doar pe cineva care ne atrage, ci pe cineva care ne este, într-un mod profund, cunoscut sufletului și, mai ales, sistemului nervos. Paradoxul este că alegem adesea un partener care seamănă, în anumite privințe importante, cu sistemul relațional din care venim: poate nu la nivel de aparență, ci la nivel de impact emoțional. Nu pentru a repeta suferința, ci pentru că psihicul nostru poartă o speranță tăcută: „Poate că, de data aceasta, povestea se va încheia altfel”. Din această perspectivă, partenerul nu este doar persoana pe care o iubim, ci și persoana alături de care putem transforma ceva neterminat din noi.
Ce schimbare majoră observi în dinamica unui cuplu atunci când începe să practice dialogul imago în mod consecvent?
Cea mai mare schimbare este că partenerii încetează, treptat, să se mai trateze unul pe celălalt ca pe un adversar și încep să se întâlnească precum doi oameni conștienți, care intenționează să se înțeleagă. În multe cupluri, conversațiile dificile alunecă rapid în reacții automate: întreruperi, apărare, contraatac, retragere, presupuneri. Dialogul imago aduce structură exact acolo unde, înainte, era haos emoțional sau rigiditate cognitivă. Dialogul încetinește ritmul, creează spațiu și mută accentul de la „cine are dreptate?” la „ce se întâmplă în spațiul dintre noi?” Când este practicat consecvent, dialogul schimbă nu doar felul în care partenerii vorbesc, ci și felul în care se simt unul în prezența celuilalt. Apare mai puțină frică și mai multă disponibilitate. Mai puțină defensivitate și mai multă curiozitate. În loc să reacționeze în baza adăpărilor din copilărie, partenerii încep să se asculte cu intenția de a înțelege. Iar acesta este, de fapt, începutul maturizării relaționale.
Mulți oameni caută „compatibilitate”. Din perspectiva ta, ce contează mai mult și, mai ales, de ce: compatibilitatea sau capacitatea de a construi relația pe termen lung?
Compatibilitatea ajută, dar nu este suficientă. Capacitatea de a construi și cultiva relația este, aproape întotdeauna, mai importantă. Compatibilitatea poate face începutul mai ușor: valori apropiate, ritmuri asemănătoare, interese comune, stiluri de viață compatibile. Toate acestea pot susține atracția și pot crea impresia de fluiditate. Dar viața în doi nu este alcătuită doar din momentele în care ne asemănăm, ci mai ales din felul în care traversăm diferențele, frustrările, oboseala, crizele inevitabile ale vieții. și dezamăgirile, transformările O relație pe termen lung nu este opera unei chimii perfecte, ci rodul unei maturități relaționale, care adesea se bazează mai ales pe incompatibilitate. Cu alte cuvinte, întrebarea esențială nu este „ni se potrivește totul?”, ci „știm să rămânem în relație și atunci când nu ne este ușor?” După cum am exemplificat și în ultima mea carte, Când conflictul are sens, cuplurile care rezistă nu sunt cele fără tensiuni, ci acelea care învață să repare, să asculte, să se influențeze reciproc și să construiască siguranță chiar și în mijlocul diferențelor. Pentru că, așa cum deseori punctăm și la workshopurile destinate cuplurilor, cum este Primește iubirea pe care o dorești, competența relațională este mai mult despre ce faci și mai puțin despre ceea ce știi sau îți imaginezi. Prin urmare, după îndrăgostirea romantică, odată ajunși în lupta de putere, ne dăm seama că suntem mai degrabă incompatibili, și asta pentru că extremele se atrag. În incompatibilitate se ascunde mai mult potențial de creștere decât în compatibilitate, contrar credințelor laice din societate.
Din perspectiva terapiei imago, cum este abordată și tratată infidelitatea în cuplu și care sunt etapele esențiale în procesul de reconstrucție a încrederii?
În terapia imago, infidelitatea nu este tratată nici superficial, nici moralizator. Ea este privită ca o ruptură profundă a spațiului relațional, o rană care afectează conectarea, siguranța și încrederea. În același timp, abordarea nu se reduce la întrebarea „cine este vinovat?”, ci caută să înțeleagă ce anume s-a fracturat în sistemul relațional, fără a diminua responsabilitatea persoanei care a trădat. Primul pas este stabilizarea. Partenerul rănit are nevoie de adevăr, de claritate, de validare și de un spațiu în care impactul trădării să fie recunoscut pe deplin. Fără minimalizare, fără grăbirea iertării, fără presiunea de a „merge mai departe” înainte ca durerea să fie cu adevărat văzută. Al doilea pas este asumarea responsabilității. Persoana care a fost infidelă are nevoie să renunțe la defensivitate și să poată rămâne prezentă în fața durerii pe care a provocat-o. Nu este suficient să spună „îmi pare rău”; este nevoie să înțeleagă și să poată conține impactul relațional al comportamentului său. Deoarece infidelitatea vine cu un cost relațional uriaș. Abia apoi poate începe explorarea sensului relațional al crizei: ce deconectări existau deja, ce nevoi nu mai erau exprimate, ce tipare relaționale au creat distanță, ce mecanisme de evitare au fost activate. Asta nu justifică infidelitatea, dar ajută cuplul să înțeleagă terenul pe care ea a devenit posibilă. Reconstrucția încrederii presupune consecvență, transparență, dialog repetat, răbdare și multe experiențe corective. Încrederea nu se repară prin promisiuni, ci prin repetarea unor gesturi credibile, predictibile și reparatoare. Uneori, relația supraviețuiește și se maturizează. Alteori, nu. Dar, în ambele situații, adevărul, responsabilitatea, procesarea durerii și crearea unei imagini asupra viitorului rămân esențiale.
Ce înseamnă, concret și aplicat, responsabilitate emoțională într-o relație matură?
Responsabilitatea emoțională înseamnă să recunosc că emoțiile mele sunt reale, importante și demne de ascultat, dar nu sunt automat vina partenerului meu. Concret, aceasta presupune să pot spune: „M-am simțit ignorat”, în loc de „Tu mereu mă ignori”; „Simt tristețe/furie/supărare și am nevoie de puțin timp ca să mă adun”, în loc de a trânti uși, a ridica tonul sau a pedepsi prin tăcere. Înseamnă să-mi asum propria lume interioară, să învăț limbajul nevoilor mele și să nu transform durerea în atac la adresa celuilalt și la siguranța spațiului dintre noi. Responsabilitatea emoțională nu înseamnă autosuficiență rece și nici ideea că trebuie să mă descurc singur cu tot ce simt. Într-o relație matură, eu sunt responsabil pentru felul în care îmi exprim trăirile, iar partenerul meu poate deveni un sprijin în procesul meu de co reglare. Dar sprijinul nu poate apărea într un climat de acuzație și de amenințare. El apare atunci când vulnerabilitatea este exprimată cu claritate și respect. Exact așa cum reiese și din mesajele de cultivare a competenței relaționale pe care le-am inclus în setul de carduri Replici cu sens: puterea transformatoare a conflictelor în cuplu.
Ce nevoie relațională fundamentală se află, de obicei, în spatele reproșurilor și criticilor dintre parteneri?
De cele mai multe ori, în spatele criticii se află o nevoie cronică de conectare. Critica este adesea forma stângace, defensivă sau disperată prin care un om spune: „Mi-e dor de tine”, „Am nevoie să contez pentru tine”, „Vreau să mă simt important(ă) în lumea ta”, „Mi-aș dori să mă vezi, să mă auzi, să mă dorești”. Problema este că această nevoie, atunci când iese la suprafață prin reproș, ajunge greu la inima celuilalt, pentru că este ambalată în acuză. În cabinet observ adesea că, sub propoziții precum „Nu-ți pasă niciodată”, „N-ai timp pentru mine”, „Fac totul singur” sau „Tu nu mă înțelegi”, stau nevoi extrem de omenești: nevoia de siguranță, de importanță, de apropiere, de reciprocitate, de tandrețe. Când partenerii învață să traducă reproșul în nevoie și replici cu sens, conflictul începe să se transforme și relația să înflorească.
Ce diferențiază, din punct de vedere clinic, un cuplu care reușește să crească prin conflict de un alt cuplu care rămâne blocat în tipare repetitive?
Diferența esențială nu este dată de intensitatea conflictului, ci de capacitatea de a reflecta asupra lui și de a-l transforma într-o experiență de conectare. Cuplurile care cresc prin conflict reușesc, mai devreme sau mai târziu, să facă un pas înapoi din reacție sau mrejele adaptărilor din copilărie și să se întrebe cu ceva curiozitate empatică: „Ce se întâmplă de fapt între noi?”, „Ce rană/durere s-a activat?”, „Ce încearcă fiecare dintre noi să protejeze?” Ele pot tolera mai bine disconfortul, au mai multă flexibilitate psihologică și sunt dispuse să renunțe la nevoia compulsivă de a avea dreptate sau de a crede că există un singur adevăr. Cuplurile care rămân blocate în conflictul distructiv tind să repete aceeași scenă sub forme diferite. Fiecare partener își apără poziția, dar nimeni nu mai ascultă durerea din spatele poziției și a replicii dureroase. Conflictul devine circular, previzibil și epuizant. În loc să fie un mod de înțelegere (cum poate fi o conversație dificilă), devine o dovadă repetată că „nu suntem în siguranță unul cu celălalt”. Clinic vorbind, creșterea apare acolo unde există capacitate de autoreglare emoțională, disponibilitate pentru empatie și angajament față de proces, nu doar față de rezultat. Pentru că, așa cum spun creatorii terapiei imago, Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, în cartea lor de mare succes (Împreună la bine și la greu): „Conflictul este un progres pe cale să se întâmple”.
"În terapia imago pornim de la ideea că niciun om nu ajunge într-o relație de cuplu doar cu prezentul său. Fiecare dintre noi vine în iubire însoțit de istoria sa emoțională, de urmele lăsate de relațiile timpurii și de felul în care a învățat, încă din copilărie, ce înseamnă apropierea, siguranța, respingerea, dorul sau nevoia de a fi văzut."
Care este cea mai subtilă formă de distanțare emoțională pe care o observi frecvent în relații?
Una dintre cele mai subtile forme de distanțare emoțională este funcționalitatea sau legătura fără intimitate. Sunt cupluri care par că sunt bine: își organizează casa și partea administrativă, își cresc copiii, plătesc facturi, discută logistic, își împart sarcini, poate chiar pleacă în vacanțe.
Din exterior, totul pare în ordine. Dar, în profunzime, între ei nu mai curge vitalitatea sau conectarea emoțională. Nu se mai întreabă cu adevărat cum le este. Nu se mai ating cu tandrețe. Nu se mai privesc cu dorință și curiozitate. Nu mai există spațiu pentru vulnerabilitate, doar pentru administrarea vieții și o robotizare afectivă. Această formă de distanțare este periculoasă tocmai pentru că nu face zgomot. Nu vine neapărat cu certuri mari, ci cu o liniște rece, cu o obișnuință care înlocuiește întâlnirea reală. Este genul de relație în care partenerii nu se rănesc mereu activ, dar nici nu se mai hrănesc emoțional.
În experiența ta, care este adevărul despre iubire pe care oamenii îl descoperă sau îl acceptă cel mai greu în terapie?
Poate cel mai greu de acceptat adevăr este că iubirea matură nu înseamnă să primești automat ceea ce îți lipsește, ci să înveți, împreună cu celălalt, cum se construiește ceea ce este atât de dorit. Mulți oameni intră în relație cu speranța, adesea inconștientă, că iubirea îi va scuti de durere, de singurătate, de frică, de nesiguranță. Dar relația profundă nu ocolește rănile noastre din copilărie, ci le atinge. Nu pentru a ne distruge, ci pentru a le aduce la lumină. De aceea, iubirea reală nu este doar alinare, ci și confruntare cu propriile vulnerabilități și neputințe. După cum reiese și dintr-o altă remarcabilă carte din domeniul imago, Păstrează iubirea pe care o găsești, greu de acceptat este și faptul că iubirea nu se menține doar prin sentiment sau declarații, ci mai ales prin practică. Prin alegere. Prin disciplină și competență relațională. Prin disponibilitatea de a-l întâlni pe celălalt nu doar când este ușor, ci și când este diferit, defensiv, speriat sau rănit. Și partea bună este că iubirea, ca orice altă emoție, este regenerabilă.
Cum putem transforma reacțiile impulsive în răspunsuri conștiente, mai ales atunci când sistemul nervos al unuia dintre parteneri este activat?
Primul pas este să renunțăm la iluzia că putem comunica profund în timp ce suntem complet activați. Un sistem nervos aflat în stare de alertă nu caută conectare, ci protecție. De aceea, reglarea afectivă merită să vină înaintea clarificării. În practică, asta înseamnă să învățăm să observăm semnele activării sau ale nesiguranței: ton ridicat, impuls de a întrerupe, accelerare interioară, nevoia de a fugi, de a închide, de a ataca etc. În acel moment, intervenția matură nu este să continui disputa, ci să o încetinești (poate exact opusul a ceea ce am tinde să facem în mod obișnuit). O pauză conștientă, câteva minute de respirație, contact cu corpul, numirea stării interioare și apoi oglindirea și validarea din partea celuilalt… toate acestea pot preveni escaladarea și facilita reconectarea. Apoi, când activarea scade, putem reveni cu un limbaj relațional: „Ce ai spus a atins ceva sensibil în mine”, „M-am simțit copleșit și am intrat în apărare”, „Aș vrea să reiau conversația într-un fel în care să putem rămâne conectați”. Răspunsul conștient nu înseamnă absența reacției, ci capacitatea de a crea un spațiu între stimul și comportament.
Cum influențează stilurile de atașament modul în care partenerii reacționează în momentele de tensiune și conflict?
Stilurile de atașament sau tiparele de conectare, cum le numim în limbaj imago, influențează profund felul în care interpretăm stresul relațional sau conflictul și ce facem cu el. O persoană cu un atașament anxios (care în lentila imago este percepută ca fiind o persoană maximizatoare și care se agață verbal și nonverbal de jumătatea sa de cuplu) poate trăi tensiunea/cearta ca pe un pericol de abandon și poate deveni intensă, insistentă, hiperactivă relațional, tocmai pentru că vrea să restabilească legătura cât mai repede. O persoană cu un atașament evitant (sau o persoană minimizatoare, care se eschivează din conflict) poate resimți aceeași tensiune ca pe o invadare sau ca pe o pierdere a autonomiei și se poate retrage, răci sau închide. Iar când aceste două tipare de adaptare relațională se întâlnesc, unul „urmărește” mai mult, iar celălalt se îndepărtează și mai tare. Din perspectiva imago, nu judecăm aceste adaptări ca defecte de caracter, ci le înțelegem ca strategii de supraviețuire relațională învățate în copilăria mică. Și, tocmai de aceea, relația poate deveni un spațiu de conștientizare și de transformare: nu prin perfecțiune, ci prin experiențe repetate de siguranță, coerență și empatie.
Cum se construiește siguranța relațională între doi parteneri care vin din istorii diferite de atașament?
Experiența personală, cu partenera mea Andreea, și poveștile de viață pe care le am cunoscut în cabinetul de terapie… îmi confirmă că siguranța relațională nu apare spontan; ea se construiește prin bunăvoință, dialog repetat și micro-experiențe de întâlnire reușită. Când doi oameni vin din case/familii diferite, primul pas nu este să se schimbe unul pe celălalt, ci să învețe să-și înțeleagă reciproc mecanismele de supraviețuire (acele adaptări la care am făcut referire și mai sus). Unul poate avea nevoie de verbală apropiere frecventă pentru a se simți în siguranță, celălalt poate avea nevoie de spațiu și de ritm mai lent pentru a nu se simți copleșit. Siguranța începe atunci când diferențele nu mai sunt interpretate automat ca respingere sau control, ci ca expresii ale unor istorii diferite. În cele din urmă, și neuroștiința ne confirmă că „variația este norma”. Siguranța se construiește, în esență, prin predictibilitate, prin capacitatea de a repara după rupturi, prin ton blând, prin răspunsuri empatice, prin respectarea limitelor și prin disponibilitatea de a reveni unul spre celălalt după deconectare. Nu marile declarații produc siguranță, ci gesturile mici, repetate, credibile.
Când un conflict repetitiv devine un semnal că relația are nevoie de sprijin terapeutic?
Atunci când conflictul nu mai aduce clarificare, ci doar uzură. Dacă aceeași temă reapare la nesfârșit, cu aceleași lupte de putere, aceleași replici, aceleași dureri și aceeași lipsă de conectare, este foarte posibil ca acel conflict să nu mai fie doar despre subiectul aparent, ci despre un tipar relațional mai profund. Când partenerii nu mai reușesc să vorbească fără escaladare, retragere, îngheț sau deconectare severă, sprijinul terapeutic devine nu un semn de eșec, ci un act de grijă față de relație și față de viitor. Terapia este utilă mai ales atunci când iubirea există, dar limbajul prin care ea ar putea fi transmisă s-a pierdut. Sau când durerea este atât de mare, încât cei doi nu mai pot rămâne singuri în conversațiile importante fără să se rănească reciproc.
Ce practică simplă, inspirată din terapia imago, recomanzi cuplurilor pentru a cultiva apropierea zilnică?
"Responsabilitatea emoțională înseamnă să recunosc că emoțiile mele sunt reale, importante și demne de ascultat, dar nu sunt automat vina partenerului meu. Concret, aceasta presupune să pot spune: „M-am simțit ignorat”, în loc de „Tu mereu mă ignori”; „Simt tristețe/furie/supărare și am nevoie de puțin timp ca să mă adun”, în loc de a trânti uși, a ridica tonul sau a pedepsi prin tăcere."
Una dintre cele mai simple și valoroase practici este dialogul scurt de apreciere. În fiecare zi, chiar și pentru câteva minute, fiecare partener poate spune: „Un lucru pe care l-am apreciat astăzi la tine este…” Iar celălalt are doar rolul de a oglindi, nu de a minimaliza, nu de a glumi, nu de a schimba subiectul. Această practică aparent mică hrănește ceva esențial: sentimentul de a fi văzut, auzit și apreciat. În multe relații, nu lipsa iubirii este problema, ci lipsa exprimării ei într-o formă care să poată fi primită. Aprecierea zilnică devine un fel de igienă relațională. Un mod accesibil prin care inima își amintește că între „noi” încă există și curge viață.
Dacă ar fi să definești iubirea matură într-o singură idee esențială, care ar fi aceea?
Iubirea matură este alegerea conștientă de a transforma relația într-un spațiu în care doi oameni se pot transforma fără să se „folosească” unul de celălalt, ci întâlnindu-se cu tot mai mult adevăr interpersonal, grijă și responsabilitate.
Când închid reportofonul, îmi dau seama că interviul acesta nu se termină, poate doar își schimbă forma, pentru că, undeva între întrebările mele și răspunsurile lui Gáspár György, s-a strecurat și o parte din drumul meu, cu multe alegeri dificile și totuși, pentru mine, azi atât de firești.
Mă surprind zâmbind. Și mă gândesc că femeia care eram cândva, cea care încerca să descifreze psihologia oamenilor din jurul său, din spațiul unor căutări de sine, stă astăzi într-o sală de curs, alături de membrii echipei Imago România, urmând cursuri avansate de terapie de cuplu, și este atât de aproape chiar de oamenii despre care, cândva, auzise că sunt oameni cu lungi liste de așteptare. Și, deloc surprinzător, parcă există o ironie caldă în felul în care viața așază lucrurile atunci când îți dai voie să „te” urmezi.
Observ, întreb, uneori mă regăsesc în poveștile celorlalți mai mult decât mi-aș fi imaginat, alteori îmi vine să ridic mâna ca la școală și să spun „stați puțin, asta mă doare și pe mine”, iar în tot acest proces descopăr că, dincolo de tehnici și de teorie, există forme de umanitate și noblețe care nu pot fi predate, dar sigur merită trăite.
Și dacă ar fi să spun lucrurilor pe nume, cu un strop de autoironie pe care mi-l permit din ce în ce mai des, aș recunoaște că am ajuns, fără să-mi dau seama exact când, din postura în care ascultam povești despre agenda „imposibilă” a lui Gáspár György, în situația în care îmi notez eu în agendă, conștiincioasă, în orele de training, și îmi spun cu un zâmbet complice că unele întâlniri din viață chiar merită să se lase așteptate. Și mai ales când, în loc de un simplu loc într-o agendă, primești un loc într-o mare poveste și familie, care te dezvoltă emoțional și uman.
Mulțumesc azi cu inima, Gáspár! Pentru adevărurile spuse cu blândețe și pentru felul în care atingi oamenii!
