La început a fost o slujbă... atât
IRINA PĂCURARIU Jurist, realizator TV
Ce v-a atras în meseria de jurnalist într-o perioadă în care, corectați-mă dacă greșesc, doamnele nu aveau prea mare reprezentativitate în media? Știu că nu v ați pregătit pentru asta, în sensul unei facultăți.
La început, a fost o slujbă. Atât. Primul anunț de job găsit de mama într-un ziar, apărut imediat după ce am terminat facultatea. Venit, văzut, plăcut. Sau ar fi fost simplu să fi fost așa. De fapt, ne-am prezentat vreo 200 de candidați pentru ceva ce era departe de o ofertă de muncă. TVR Iași își căuta doar colaboratori, care să se specializeze eventual din mers. Am trecut de concurs și am rămas să-mi încerc norocul. Abia după vreo 4-5 luni, care atunci au părut o „mică” eternitate, am primit și oferta de a rămâne în echipa studioului. Era în 1993.
Vă mai amintiți primul interviu important pe care l-ați făcut? Cu cine a fost și ce lecție v-a predat acest moment din viața dumneavoastră profesională?
Aș vrea să spun că da. Adevărul este că nu prea mai știu exact cu cine am stat față în față prima dată. Mi s-a întâmplat însă acum câteva zile să vorbesc cu o doamnă din Bucovina, de la Brodina. Chiar Brodina de Sus. Fusesem acolo cândva pentru o poveste, una dintre primele pe care probabil n-am spus-o rău; cu ea am și luat Marele Premiu la APTR. Era despre un băiețel care își tăiase la gater câteva degete. O istorie care m-a cutremurat. Era iarnă și băiatul, pentru că văzuse un reportaj la televizor despre cum există medici care, dacă se ajunge la timp cu bucățile amputate, le-ar putea anexa chirurgical, a avut tăria să le adune și să le pună într-o pungă cu zăpadă. Brodina e la munte, departe de orice clinică universitară de chirurgie plastică. Vremurile nu beneficiau de SMURD, nici vorbă deci de transport pentru urgențe cu un eventual elicopter. Și totuși, după un lanț de situații și cu o șansă imensă, a ajuns la un medic și un spital care l-au salvat. Doamna de care spun era prima din Brodina pe care o întâlneam după 20 de ani. Normal că am întrebat dacă a auzit de pățanie. Nu doar că auzise, era chiar mătușa băiatului. Așa am aflat că e bine și acum, cu o viață înainte, tată de patru copii. Nu l-am uitat niciodată și, probabil, nici el pe mine…
Imaginea dumneavoastră încă este „confundată" cu televiziunea publică. Câți ani ați petrecut acolo și care este omul care v-a lăsat o urmă adâncă în formarea caracterului de jurnalist?
Am 30 de ani de TVR deja. Prea mulți? Poate. Nu destui? Poate, deși e greu de crezut.
Da, am avut norocul unei întâlniri profesionale și umane care a contat enorm în tot ce am făcut. Vanda, Vanda Condurache se numea. Era redactor-șef la TVR Iași și profesoară la facultatea de jurnalism. Din păcate, mă corectează „din nori” acum. Sau așa sper. De la ea am învățat despre ce e corect din punct de vedere politic sau cum rolul unui jurnalist nu este să fie un susținător, să aibă o agendă, să agite spiritele în numele oricărei poziții politice. Dacă, în munca mea, chestiuni fundamentale de viață și de moarte sunt pe masă, dacă vorbim despre încălcări ale drepturilor omului sau victime ale unui viol, jurnalistul nu poate fi doar un stenograf sau cineva cu un megafon; când relatezi trebuie să o faci în context, să fii conștient de dilema morală. Dacă vorbești despre o agresiune gravă, de exemplu, trebuie să poți trasa o linie între victimă și agresor și să acorzi fiecăruia timp egal și echivalență morală. Sunt însă și situații, vezi războiul din Ucraina, pentru care am fost încă din prima zi la vamă să relatez despre exodul a mii de femei sau copii, situații în care, dacă ești neutru, ești complice.
În acest sezon la Rețeaua de Idoli am ales să aducem la TV chiar eroi ai internetului care au creat comunități. Și fac bine. Sunt implicați civic sau educă prin ceea ce comunică. Sau distrează cu inteligență.
Cum vedeți jurnalismul zilelor noastre? Credeți că online-ul a anulat cumva jurnalismul pur? Cum vedeți noua generație?
Online-ul este atât de complex și are atât de multe derivate, încât nu poți să îl caracterizezi in integrum. În acest sezon la Rețeaua de Idoli am ales să aducem la TV chiar eroi ai internetului care au creat comunități. Și fac bine. Sunt implicați civic sau educă prin ceea ce comunică. Sau distrează cu inteligență. Am descoperit foarte mulți oameni frumoși. Merită să-i știe și publicul mai conservator, de televiziune.
Ce limite morale nu ați încălcat niciodată în carieră?
Nu îmi mint interlocutorii, nu mimez interesul, nu le lezez demnitatea. Sau sper că n-am trecut niciodată linia fină dintre curiozitate, căutarea de informații reale, de interes și vânătoarea de vrăjitoare.
Interviu, documentar sau reportaj? Ce preferați? De ce?
O poveste bine spusă. Indiferent sub ce formă. M-am născut într-o epocă în care poveștile adevărate nu se spuneau la televizor, ci în șoaptă, la marginea drumului, printre vecini și printre tăceri. Poate de aceea, când am ajuns în fața camerelor de filmat, am știut că nu vreau să fiu acolo pentru lumină, ci pentru umbră – pentru ce nu se vede, ce nu se spune, ce nu se vinde. Am făcut jurnalism într-o perioadă în care România încă învăța să vorbească liber. Și eu, odată cu ea. Am înțeles repede că puterea unui interviu nu stă în întrebările dure, ci în tăcerile dintre ele. Acolo, în secundele acelea fragile, se naște adevărul. Acolo începem, cu adevărat, să ne cunoaștem. Când am filmat Țara Șerpașilor, primul documentar românesc în Himalaya, nu mi-am dorit o performanță. Am vrut doar să înțeleg ce înseamnă să urci – în viață, în sine, în necunoscut. Când am spus povestea Codrinei, o tânără în scaun cu rotile care voia să meargă la facultate, am simțit că jurnalismul poate face mai mult decât să informeze. Poate schimba. Acel reportaj a schimbat reguli, datorită lui au apărut primele platforme de acces în universități. A deschis uși. Și mie mi-a deschis inima mai mult decât orice premiu. N-am alergat după breaking news. Am alergat după oameni. I-am căutat în satele unde poșta vine o dată pe săptămână, în spitale, unde lupta nu se dă doar cu boala, ci și cu speranța, în apartamente mici, unde trăiesc visuri mari. Mi-au vorbit femei care și-au crescut copiii singure. Bătrâni care n-au ieșit niciodată din satul lor, dar au citit toată literatura rusă. Români plecați, dar cu țara în suflet, și români rămași, cu sufletul plecat.
Ați regretat vreun interviu realizat din cauză că ați descoperit „altfel" un om despre care considerați, la un moment dat, că trebuie „arătat" oamenilor?
Da, ca noi toți. Și nu o singură dată.
Deși ați intervievat sute de oameni, rar ați stat dumneavoastră în lumina reflectoarelor. Nu vă place să ieșiți în față prin propria strălucire? Preferați să puneți lumina pe ceilalți?
Am fost întrebată de ce nu mă reinventez, de ce nu trec la formate mai comerciale, de ce rămân la TVR, de ce continui să fac reportaje „grele”. Răspunsul e simplu: pentru că aici e România pe care o iubesc. Nu cea stridentă, nu cea cosmetizată, ci cea adevărată. Cu durerile ei, cu frumusețea ei, cu tot ce încă nu știm despre noi.
Există prietenie între femei, în media/televiziune? Aveți un exemplu de o relație de prietenie pe care ați legat-o în televiziune, spre exemplu, și care încă rezistă?
Lucrez în presă de suficient timp cât să știu că, în redacție, prieteniile nu sunt niciodată simple. Mai ales între femei. Nu pentru că n-am fi capabile de loialitate sau susținere – dimpotrivă. Ci pentru că, în lumea asta în care toți aleargă după exclusivități, vizibilitate și un loc în față, legăturile sincere se testează mai dur decât o știre pe surse. Am cunoscut femei jurnaliste extraordinare. Unele m-au inspirat, altele m-au provocat, unele m-au făcut să mă îndoiesc de mine. Și da, am simțit și invidie. Aia amară, care vine când vezi pe cineva că urcă repede, mai repede decât tine, deși crezi că muncești la fel de mult. Sau mai mult. Dar am simțit și admirație sinceră. Și recunoștință. Am avut colege care mi-au dat microfonul lor când eu tremuram la primul live. Care mi-au corectat un text fără să mă umilească. Care au stat cu mine în redacție până târziu, doar ca să nu fiu singură cu deadline-ul meu. Prietenia între femei jurnaliste nu e întotdeauna blândă. Uneori e dură. Alteori e o pauză scurtă la cafea, în care simți că cineva chiar te înțelege. Alteori e o îmbrățișare tăcută, după ce ai ieșit plângând de la o ședință de redacție în care ți s-a spus că „nu ai suficientă prezență”. Am văzut cum unele prietenii s-au frânt în tăcere, sub greutatea comparațiilor și a orgoliilor. Dar am văzut și cum altele au crescut în cele mai improbabile momente – în teren, în dimineți obosite, în interviuri grele sau în cabina de machiaj, când ne întrebam amândouă, fără cuvinte, dacă mai are rost tot efortul ăsta. Așa că da, eu cred că prieteniile între femei jurnaliste există. Nu sunt perfecte. Nu sunt întotdeauna line. Dar sunt reale. Atunci când renunțăm la ideea că trebuie să fim într-o competiție continuă și începem să ne vedem una pe alta, cu bune și rele, fără măști. Eu una aleg să le caut. Să le cultiv. Pentru că, în lumea asta care ne vrea mereu în priză, între breaking news și like-uri, e reconfortant să știi că mai există cineva care știe prin ce treci. Și care rămâne acolo, chiar și când luminile din platou se sting.
„Rețeaua de idoli" în câteva cuvinte. Mai avem public care să știe că poveștile altora ne pot influența propriile vieți, oameni dispuși să plece urechea și să facă o reverență în fața anumitor oameni?
Întrebarea ta e, de fapt, o întrebare despre noi toți: mai suntem dispuși să ascultăm cu adevărat? Să fim mișcați de ceva ce nu ni se întâmplă direct? Răspunsul meu sincer: da, mai există astfel de oameni. Dar sunt mai greu de găsit, mai rari, mai tăcuți. Și, uneori, mai obosiți. Trăim într-o lume cu viteza pe repede-înainte. Informația vine în valuri, totul se consumă repede – o poveste azi, un scandal mâine, un viral poimâine. E greu să mai rămâi cu inima deschisă când ești bombardat continuu cu titluri, notificări și opinii. E greu să mai ai timp să te oprești și să spui: „Povestea asta chiar mă atinge”. Dar… tocmai de-asta poveștile sincere sunt mai valoroase decât oricând. Pentru că, în toată gălăgia, oamenii tot tânjesc după ceva autentic. După ceva care să-i miște, care să le amintească de ce sunt aici. Poate nu vor comenta, poate nu vor da like. Dar citesc. Și simt. Sunt oameni care își mai pleacă urechea – mai ales când recunosc în vocea ta un ecou din propriul drum. Când nu predici, ci povestești. Când nu ceri admirație, ci împărtășești vulnerabilitate. Atunci, da, se face liniște. Și ascultă. Și da, mai există și respect. Mai există oameni care știu să spună „mulțumesc” unei vieți trăite cu demnitate. Care fac o reverență – nu din obligativitate, ci pentru că recunosc în celălalt un om care a mers înaintea lor prin foc și nu s-a stins. Poate că nu sunt majoritari. Poate că nu sunt cei care comentează primii. Dar sunt acolo. Și dacă ai ceva de spus cu adevărat, vor rămâne până la capăt. Cu inima deschisă.
Ce tribut ați plătit expunerii publice de-a lungul carierei?
Voluptatea mea supremă e că lumea mă recunoaște după voce. Destul de des. Indiferent de generație. Ador asta.
Cum s-a înțeles de-a lungul timpului „Irina-jurnalista" cu „Irina-mama" și „Irina soția"?
Viața m-a dus și în vârf de munte – la propriu și la figurat. M-am căsătorit cu Constantin, alpinistul care a cucerit Everestul. Poate că el urcă munții, iar eu urc în oameni. Am învățat de la el răbdarea, înfrângerea, echilibrul. De la meseria mea, am învățat că emoția sinceră e cel mai puternic argument. De la fetele mele învăț în fiecare zi: rigoare, decență, respect pentru mediu și societate. Sună prețios, dar e adevărul.
Ce nu ne iartă oamenii, doamna Păcurariu?
Impostura.
Sunt oameni care își mai pleacă urechea – mai ales când recunosc în vocea ta un ecou din propriul drum. Când nu predici, ci povestești. Când nu ceri admirație, ci împărtășești vulnerabilitate.
Unde-i acasă?
Unde-s ai mei.
Ce vă vedeți făcând peste 10 ani, din punct de vedere profesional?
Orice voi face, indiferent unde sau cum voi fi, sigur n-o să pot evita niciodată să pun întrebări. De exemplu, fac podcast pentru Romanian Creative Week, eveniment din care fac parte încă de la prima ediție. Creative Talks, numite #nexthashtag. Sunt deja câteva zeci de ediții. E o voluptate să povestești cu oameni creativi, care inovează și aduc progres, și, cu toate astea, încă mă antrenez să vorbesc fără imagini. N-aș spune că m-am obișnuit.
