LIMBA ROMÂNĂ E (TOT MAI) GREA! (Amintiri despre citirea cărţilor în preadolescenţa şcolară)
de Gruia Novac
La câte „prostii” voi fi spus (scris, nu!) pe hârtie în anii de până acum, toate sper să îngăduiască încă una (ultima, hai!), dar care, probabil, le-ar cam putea întrece pe cele de… dinainte. Un fel de curată obrăznicie! mi-ar putea reproşa un confrate; însă nu l-aş accepta, din unicul motiv că, dojenindu-mă, sigur n-a reţinut că Democrit ne amintea, hăt! demult, că uitarea propriilor defecte naşte obrăznicia; dar şi exagerarea meritelor personale! Rămâne aşadar ca eventualul cititor al acestei „încercări” să aleagă, din cele două, una…
În anul şcolar 1944-1945, eram elev în clasa a III-a, la Şcoala Primară din comuna Cetatea, azi sat al comunei Rădoieşti, jud. Teleorman, aşezat în stânga pârâului Tinoasa, care se varsă, mai la vale, în râul Vedea, aproape de localitatea Mavrodin. Primăria se afla faţă-n faţă cu crâşma lui Ion Barbu. E important de amintit, fiindcă de aici cumpăram toate rechizitele şcolare, de la manuale, caiete, bloc de desen, creioane „Calotă” (de la librăria omonimă din Roşiorii de Vede), ascuţitoare, radieră, călimara cu cerneală violet şi tocul cu peniţă, până la „cărticica” după care cântam, dirijaţi de popa Lambru, în Vinerea Mare, prohodul…
Cetatea este satul teleormănean pe care, după Prodăneştii Vechi basarabean, îl simt ca baştină, prin peisajele care-mi locuiesc amintirile, prin copiii-colegi pe care-i revăd în vise multe, prin mirosurile ca de paciuli care-mi stăpânesc (şi acum!) simţurile olfactive ale copilăriei, prin tot ce miticul sat mă ţine, încă, drept şi (sic! sic!) deştept…
…De aceea, cu riscul unor zâmbete fireşti (!), vreau să ies, puţin-puţin, în frunte (nu ca cel la care v-aţi dus cu gândul o clipă!), spunându-vă că viaţa mea, toată (şi ştiu ce vorbesc la vârsta unui nonageriat (ne)aşteptat!), a adunat prea multe sentimente şi tot atâtea dezamăgiri, încercat mereu de senzaţii diverse şi de dureri fără leac… Viaţa mea e, altfel spus, un palimsest ontologic. Cu care chiar mă mândresc; fiindcă simt că pe durate variate ale existenţei mele am avut şi parteneri de valoare, împreună cu care am gândit idealuri, în jugul cărora ne-am pus resteiele speranţelor, dar şi eforturile ajutătoare înnobilării vocaţiei profesionale conştient asumate.
Şi anticipez o concluzie: bucuriile care mi-au lipsit au fost, întotdeauna, suplinite de cărţile ce m-au însoţit, clipă de clipă, mereu, ca un corolar pandeic veritabil…, ca antidot narcotizator împotriva nefericirii în acţiune…
Să mă explic. Spre sfârşitul clasei a III-a (era anul 1945), „Domnul” Tănase Apostolescu, neuitatul meu Învăţător, într-o sâmbătă, la finalul orelor, m-a oprit lângă dulapul de lângă uşă, în care, pe vreo trei rafturi, erau şi diverse cărţi. A scos una, zicând-mi: – Novac, citeşte-o şi luni îmi spui dacă ţi-a plăcut sau nu!
De-atunci înainte (atunci nici nu ştiam, nici nu bănuiam!), viaţa mea s-a simplificat aproape misticoid, probabil pentru a fi suportabilă. Cartea m-a salvat, fiindcă m-a însoţit… chiar şi când eram „singur printre mârlani” (Mulţumesc, d-le Radu Paraschivescu!). Dar n-aş vrea, cumva, ca cine ştie ce tip, conivent cu complicitatea furtivă, să sugereze celor cu diplome… negociate că „deprinderea” mea ar putea fi ca o deschidere (sic!) de paradigmă! N-ar fi nici adevărat, şi nici frumos!…
Ca dimensiuni, cartea era mai mică decât manualul meu de citire. Coperţile aveau, cred că-mi amintesc bine, culoarea portocaliu închis; pe latura de jos scria „Biblioteca Casa Şcoalelor”, pe cea de sus Ion Creangă, iar la mijloc Amintiri din copilărie.
Luni, în timpul primului repaus, Domnul m-a întrebat dacă am citit-o. – Da. – Ţi-a plăcut? – Da. Eram, nu m-am gândit niciodată la cauză, emoţionat, dar nu crispat. Şi, Dumnezeu ştie de ce, zâmbeam! – Ai înţeles şi toate cuvintele? – Da. Şi, părând interesat, Domnul a rostit, rar, câteva cuvinte din carte, toate cunoscute de mine, fiindcă făcuseră parte din vocabularul cel mai la îndemână: mâţă, colb, ţinterim, mijoarca, poloboc, hrincă. Nu ştiu dacă Domnul a fost mirat sau mulţumit, dar m-a învăluit cu o privire, atât de frumoasă şi greu de definit, încât n-am uitat-o niciodată…
Acesta a fost începutul! Deportaţi din Basarabia cotropită de bolşevici, am ajuns, după 15 august 1940, în Cetatea-Teleorman, ca urmare a repartizării, după criterii necunoscute de noi, de către Comandamentul pentru Refugiaţii din Basarabia şi Nordul Bucovinei. La început, am stat la două gazde, pe ţaţa Lina amintindu-mi-o şi astăzi. Mai apoi, într-o zi, Tata a fost solicitat să aibă grijă de conacul colonelului Georgescu, stabilit în Capitală, moşierul locului. În schimb, puteam locui – şi asta s-a petrecut până în august 1946 – într-o casă tip bordei (construită în pământ până la nivelul ferestrelor) din spatele conacului. Având acces în clădirea mare (pentru curăţenia săptămânală şi aerisirea zilnică), Tata a descoperit şi camera cu birou şi rafturi cu cărţi pe toţi pereţii…
Aflând, şi de la Domnul, despre atenţia cu care citesc o carte, Tata mi-a arătat biblioteca, o noutate cu care făceam cunoştinţă pentru întâia oară! Vacanţa mare din vara lui 1945 a devenit sinonimă cu Biblioteca din Conac. Parcă mi s-ar fi oferit o „profesie”! Zilnic, ore întregi, „cotrobăiam” rafturile cu cărţi felurite, punând deoparte un teanc de volume, cam multe cred, deoarece în vara aceea am reuşit să citesc doar 65 (şaizeci şi cinci)! De unde ştiu?
Chiar dacă rămân pasibil de o contracarare (anihilare!) vehementă, mărturisesc (deloc jenat) că, din vremea aceea încă, (pre)simţeam că insignifianţa este totuna cu inexistenţa spirituală. Degeaba citeşti ca să te înalţi, dacă dovada efortului lipseşte. Aşa că, începând cu Cartea de la „Domnul”, am listat, cu răbdare mereu, cărţile citite integral din teancul pregătit, în cel mai frumos loc din lume, biblioteca, pe care Cineva mi-o hărăzise în vara neuitată a lui ’945!…
Şi abia acum, la senectute, mi-aduc aminte că romancierul Duiliu Zamfirescu, spre finalul veacului al 19-lea, nota un gând semnificativ, pe când începea (1893) ciclul numit al Comăneştilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndrăptări, Anna): „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Sic, sic, sic! ar trebui să repet…
Revenind, punctul se cere să-l punem unde îi este locul! Nu am însuşiri taumaturgice; am căpătat însă, chiar din primii ani ai copilăriei manifestate voluntar, calitatea de a fi ordonat în toate „acţiunile” mele („puerile consilium”). Plan copilăresc adică, dar devenit vaccin eficient continuu!
Deci: nu (prea) cred în miracole şi nici bigot nu sunt; însă am tremurat, plăcut şi îndelung, în clipa, inevitabilă spun acum, în care am descoperit, după multe decenii, două foi de bloc de desen, pe paginile cărora, cu meticulozitatea caracteristică mie, am notat, în nişte rubrici „furate” din hârtiile tatălui, tot ce mi s-a părut important despre cărţile citite (nr. curent, titlul, vol., ediţia, autorul, tradusă de…, anul tipăririi, unde, observaţiuni)… Valoarea paginilor stă chiar şi în naivităţile descoperite la tot pasul! Despre emoţia şi uimirea mea nu e nimic (sic!) de adăugat. Cele 65 (şaizeci şi cinci) de cărţi trebuie să vi le destăinui, fiindcă, n-o să mă credeţi, amintirea lor menţine şi o, nu uşor de explicat, stare onirică benefică! Un „autoportret”?… Dacă o fi adevărat că uneori te poţi îndrăgosti de o stare, eu am rămas „săgetat” de atunci. Sunt atât de conştient de autodenunţarea tardivă, încât accept cu dragoste perlele (sens pr. şi fig.!) caligrafiate (sic!) pe paginile celor două foi de bloc de desen, care refac o lume a amintirilor unei inimi tinere încă, încrezătoare în frumuseţea şi adevărul răspândite de htonica seculară parimie românească: „Cele rele dă-le pe apă/ Cele bune sapă-le-n piatră!”.
Lista „miraculoasă”, iat-o! E ca un drum al „occidentalizării”, ca o metafizică, subînţeleasă, din milenara „Pas romana”: 1. Ion Creangă, Amintiri din copilărie; 2. Ion Creangă, Poveşti; 3. M. Sadoveanu, La noi la Viişoara; 4. M. Sadoveanu, Crâşma lui moş Precu; 5. Leon Tolstoi, Cu ce trăiesc oamenii; 6. Leon Tolstoi, Revoluţionarii; 7. Friatjof Nansen, Spre Pol; 8. Tit Liviu, Răsboiul Romanilor cu Hanibal; 9. N.V. Gogol, Taras Bulba; 10. Ion Adam, Voia Mărei; 11. Ionel Ciocârlan, Fără noroc; 12. Nicolaie-V, Povestea unui orfan; 14. Liviu Rebreanu, Crăişorul Horia; 15. I. Simionescu, Din ale naturii; 16. Apostol Culea, Cartea grădinilor; 17. Daniel de Foie, Robinson Crusoie; 18. Jupiter (sic!) Verne, Şcoala de Robinsoni; 19. Nicolaie Grigoraş, Scrisoarea neobişnuită; 20. Margareta Sperantia, Rege’n ţara dintre stele; 21. Grigore Grasu, Gheorghe, cântăreţul grădinei; 22. Ionel Teodoreanu, Uliţa copilăriei; 23. Vasile Militaru, Merele de aur; 24. Cristofor V. Schmidt, Doctorul năzdrăvan; 25. Florian Cristescu, Şcoala lui Chiţchiron; 26. Poveste după Acherman, Micii logodnici; 27. Al. Lascarov-Moldovanu, Stând la foc; 28. Nicolaie Iorga, Domnul Tudor din Vladimiri; 29. M. Sadoveanu(l), Comoara dorobanţului; 30. f.a., Păţaniile lui Munchausen; 31. Cronicarul Cremene, Cum trăiau strămoşii noştri; 32. Nicolae Iorga, Domnul Tudor din Vladimiri; 33. f.a., Ionel şi Viorica; 34. f.a., Prichindel; 35. f.a.(!), Robinson Crusoie (3 ½ pag.); 36. Leontina-Maura Manoliu, Împărăţia broaştelor; 37. Vasile Pop, Cuza Vodă, român popular; 38. Lev Tolstoi, Prizonierul din Caucaz; 39. I. Simionescu, Oceania; 40. Ion Creangă, Opere complete; 41. Nic. Batzaria, Turcoaicele; 42. P. Partenie, Boierul Drăguşin; 43. Bucura Dumbravă, Haiducul; 44. f.aut., Ocnaşul, vol. I; 45. f.a., Ocnaşul, vol. II; 46. f.aut., Moldova Romantică; 47. N. Rădulescu-Niger, O Eroină; 48. Pr. ic. O. Popescu-Mălăieşti, Primul omor; 49. Al. Cazaban, Între frac şi cojoc; 50. Emil Gârleanu, Amintiri şi schiţe; 51. I. Simionescu, Animale inferioare din ţară; 52. I. Simionescu, Alte insecte din România; 53. I. Simionescu, Lecturi astronomice; 54. I. Simionescu, Bernard Palissy; 55. I. Simionescu, Meşteşugurile la animale; 56. I. Simionescu, Lecturi zoologice; 57. I. Simionescu, Animale inferioare din ţară; 58. I. Simionescu, Fluturii noştri; 59. I. Simionescu, Din tainele florilor; 60. Al. I. Stamadiat, Cetatea cu porţile închise; 61. Caterina Cerchez, Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit; 62. Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştiului, Unde duce lăcomia; 63. f.a., Învăţăturile Bunului şi Credinciosului Domn al Ţării Româneşti, Neagoie Basarab Voievod; 64. Jules Verne, Amintirile celor trei ruşi şi trei englezi; 65. Nicodim Măndiţa, protos, Primejdia neascultătorilor.
S-ar putea să nu vă pot explica prea clar de ce am încropit această, destul de lungă, confesiune. Sprijinindu-mă însă întotdeauna pe ai noştri, mă voi încălzi la profunda experienţă existenţială a marelui cronicar Miron Costin, care în limba secolului său (al 17-lea) a zidit cea mai aleasă şi mai adevărată opinie despre CARTE şi CITIREA ei: „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor” (în predoslovia la Neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor).
Şi conchid: Limba Română e (tot mai) grea!
„Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,/ Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?” (Al. Vlahuţă)
Şi închei: de aici-încolo (sic!) poate începe, nestingherită, discuţia despre plată-(răs)plată…
22 noiembrie 2025
Bârlad
