Solidaritatea care salvează
Lucian VASILE Istoric și fondator AEDU
Ce (mai) înseamnă solidaritatea în societatea noastră?
Pentru unii este un termen atât de tocit de discursul public, încât pare golit de substanță. Pentru alții e un concept confiscat ideologic, a cărui acceptare, respectiv respingere te plasează de-o parte ori de alta a eșichierului politic. Dar poate că pentru cei mai mulți dintre noi este o noțiune abstractă, probabil idealizată, uneori prea străină de firea noastră. Și totuși, există momente în care societatea românească a știut cum să se unească, cum să se strângă în jurul unei idei sau al unor valori comune, să găsească acel spirit de înțelegere și să conlucreze. Dintre acestea, am ales trei situații din trecutul nostru recent asupra cărora să stăruim puțin.
O dramă în două ipostaze
Unii aveau o căutătură speriată, rotindu-și ochii când în dreapta, când în stânga, neștiind încotro s-o ia. Alții priveau pierdut, către o zare care nici nu mai conta, împăcați de singurul gând care mai avea rost: ajunseseră dincolo de graniță. Puțini mai aveau luciditate și stăpânire de sine în acele momente, dar se foloseau de ele ca să și croiască un drum nou către necunoscutul care se așternuse subit înaintea lor. Toți erau polonezii care, în acele zile tulburi de toamnă din 1939, izbutiseră să treacă frontiera și să se refugieze în România.
Țara lor nu mai exista: la 1 septembrie Germania nazistă atacase dinspre vest, iar două săptămâni mai târziu sovieticii năvăliseră dinspre răsărit, storcând ca într-o menghină rezistența polonă. Nu mai aveau ce să numească „acasă”, nu mai aveau nicio veste despre rudele și prietenii rămași sub ocupație și nu mai aveau nimic din viața lor de dinainte. Fiecare își luase în grabă ce avea mai de preț, pe care ar fi putut să-l vândă mai târziu pentru mâncare și un acoperiș deasupra capului, însă mulți dintre civili abia scăpaseră cu hainele de pe ei și câte un geamantan cu obiecte personale.
Erau circa 26 000 de civili polonezi care ajunseseră în România, la care se adăugau tot atâția militari și oameni politici. În fața unui exod al disperării, autoritățile, ca și societatea românească în ansamblul ei, au dat dovadă de o solidaritate remarcabilă față de polonezii căzuți, din nou, victime ale istoriei. În localitățile din nordul țării s-au organizat rapid comitete de ajutor, coordonate de primari, prefecți și comandanți militari, dar și de liderii filialelor de Crucea Roșie. Pe bază de donații și muncă voluntară, s-au pus în funcțiune cantine care ofereau mâncare gratuită, s-au amenajat secții speciale în spitale pentru polonezii bolnavi și s-au distribuit haine și ajutoare materiale strânse de către echipele de străjeri (organizația de tineret a regimului lui Carol al II-lea).
S-au amenajat cămine pentru refugiați, iar numeroși locuitori și-au pus la dispoziție, de obicei la prețuri modice, casele pentru familiile celor fugiți de război. A fost o mobilizare exemplară, care a reușit să amelioreze viața miilor de polonezi care-și găsiseră salvarea în România și care, ulterior, vor fi relocați de statul român în restul țării, dar în special în Oltenia, în timp ce liderilor politici li s-a facilitat plecarea spre Occident; soldații și ofițerii au fost internați în lagărele din Târgu Jiu și Călimănești, unde au beneficiat de un regim deschis și de plata în continuare a soldelor. A fost un exercițiu de solidaritate generală care, într-un fel, a pregătit societatea românească pentru propria dramă din vara anului următor.
Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, urmat de cedarea fără luptă a Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța, a declanșat la finalul lui iunie 1940 un alt exod, de data aceasta al românilor care fugeau din calea Armatei Roșii. Pentru români a fost un șoc: când s-a aflat cererea Moscovei, în localurile bucureștene, altădată debordând de veselie, s-a lăsat o tăcere spartă doar de plânsete înfundate și șoapte îngrijorate.
Peste două zile, când trupele sovietice se revărsau peste fostul teritoriu al României Mari, oamenii aflați pe Calea Victoriei, în fața Palatului Regal, au îngenunchiat într-o liniște mormântală. În același timp, tren după tren cu refugiați soseau în gările de dincoace de Prut, urmate de coloane întregi de oameni care-și duceau în căruțe puținul pe care avuseseră răgaz să-l mai salveze. În fața acestei catastrofe, societatea românească s-a mobilizat din nou: s-au amenajat în grabă popote, unde se serveau mese calde refugiaților, funcționarii din mai toate instituțiile și-au donat cotă-parte din salariu în fonduri special create pentru ajutorarea basarabenilor și bucovinenilor, iar numeroase fundații au organizat colecte de rufărie, haine și încălțăminte pentru cei rămași fără nimic. În gări și în centrele orașelor s-au instituit birouri de informații pentru refugiați, oameni simpli și-au pus odăile sau chiar casele pe de-a-ntregul la dispoziția celor veniți din teritoriile pierdute, iar bisericile din toată țara au devenit puncte de colectare și distribuire a ajutoarelor bănești și materiale către cei năpăstuiți.
Dacă statul român, care se lăudase prin vocea regelui Carol II-lea că va apăra cu hotărâre fiecare bucată de pământ, îi abandonase, societatea românească își deschisese larg brațele pentru a-i ajuta. Altfel, împreună, cei scăpați de sub ocupația sovietică cu cei de dincoace de noua graniță stabilită de protocolul secret semnat de Ribbentrop și Molotov, au reușit să treacă peste deziluzia prăbușirii nu numai a unei țări, dar și a unui ideal pentru care o generație se sacrificase.
Împreună în fața vremurilor
Când s-a instaurat comunismul, oamenii au încercat să se împotrivească. Mai întâi prin demonstrații pentru rege, văzut ca garant al unui stat imperfect, dar democratic, al legăturilor cu lumea occidentală și al libertăților cetățenești. Apoi printr-un vot pentru partidele istorice în niște alegeri de care și-au legat toate speranțele, dar în care au cunoscut dezamăgirea fraudei electorale. Și, când nu a mai fost nicio altă opțiune, prin opoziție directă: prin organizarea în grupuri clandestine, prin tipărire de manifeste, prin refuzul de a-și da pământurile către gospodăriile agricole colective ori, cel mai dramatic, cu arma în mână, în munți, așteptând în zadar „să vină americanii”.
Zeci de grupuri de partizani au împânzit munții României în primii ani ai comunismului, încercând să supraviețuiască trupelor de Securitate trimise să-i captureze vii sau morți. Foști ofițeri ai armatei regale, țărani, profesori, studenți, tineri sau bătrâni, oameni cu carte sau indivizi care abia știau să scrie și să citească, toți au simțit că țara este sub ocupație sovietică, iar comunismul este un rău totalitar care va altera definitiv societatea românească. Așa că au luat calea munților pentru a rezista și, așa cum spuneau unii dintre ei, pentru a păstra un colț de Românie liberă. Iar pentru asta au îndurat frigul crestelor, singurătatea adăposturilor, foamea teribilă și teama constantă că fiecare pas ar putea fi ultimul.
Răspunsul regimului comunist a fost dur: unități înarmate până în dinți au fost trimise să-i prindă, ceea ce a dus la confruntări sângeroase. Familiile partizanilor au fost arestate, anchetate și torturate, iar casele le-au fost împânzite cu microfoane. Orice persoană bănuită că-i sprijină era urmărită și apoi reținută, interogatoriile fiind îngrozitor de brutale. Și totuși, acești partizani au rezistat ani întregi în munți, într-o luptă profund inegală ca resurse, în care moartea putea veni oricând. Dacă astăzi putem vorbi despre o rezistență armată anticomunistă a fost pentru că toate grupurile au beneficiat de sprijinul comunităților locale. Haiducii Muscelului din nordul Argeșului s-au bazat pe ajutorul dat de femei curajoase ca Elisabeta Rizea, Marina Chirca sau Ana Simion ori pe susținerea preoților Ion Drăgoi sau Nicolae Constantinescu.
De cealaltă parte a crestelor, Grupul Carpatin Făgărășan s-a bizuit pe ajutorul primit din satele din Țara Făgărașului. Iar în ținutul moților, țăranii au considerat ca fiind o datorie firească să-i ajute pe bătrânul Theodor Șușman și pe fiii săi, care se luptau cu autoritățile comuniste. Și la fel a fost cazul tuturor partizanilor, din nordul Bucovinei până în dealurile Dobrogei și din munții Făgărașului până în Apuseni. Fiecare grup a rezistat datorită solidarității comunităților locale; a țăranilor care îi găzduiau pe timpul iernii sau atunci când toate adăposturile din munți fuseseră descoperite, ascunzându-i în șure, în podurile caselor, în încăperi secrete, mascate de mobilă, sau în gropi făcute sub podelele caselor. Au fost ajutați de femei care plecau în munți cu alimente, îmbrăcăminte și medicamente, pe care le duceau personal partizanilor sau le lăsau în ascunzători dinainte stabilite.
De pădurari sau copii care îi informau pe luptători despre mișcările Securității, ajutându-i să evite capcanele. De preoți care îi spovedeau și îi împărtășeau în deplină clandestinitate, întărindu-i sufletește pentru a rezista încă o vreme. Și, în ciuda riscurilor uriașe de a fi descoperiți, arestați și torturați, toți aceștia au refuzat să-i trădeze. Nu în numele vreunei ideologii sau al vreunei idei politice, ci pentru că înțeleseseră ce înseamnă comunismul și știau că unii dintre ei avuseseră curajul de a i se opune; și atunci și ei aveau datoria să-i ajute.
O luptă care, în ciuda felului tragic în care s-a încheiat povestea fiecărui grup de rezistență, a rămas în istorie ca o dovadă că și în societatea românească au fost atâția care s-au opus până la capăt regimului adus cu tancuri, și nu cu flori, de Armata Roșie.
„S-au amenajat cămine pentru refugiați, iar numeroși locuitori și-au pus la dispoziție, de obicei la prețuri modice, casele pentru familiile celor fugiți de război. A fost o mobilizare exemplară, care a reușit să amelioreze viața miilor de polonezi care-și găsiseră salvarea în România și care, ulterior, vor fi relocați de statul român în restul țării, dar în special în Oltenia, în timp ce liderilor politici li s-a facilitat plecarea spre Occident.”
Copilul care i-a adus împreună
Ultima poveste se petrece tot în anii grei de început ai comunismului, însă este vorba despre un caz special, petrecut într-o toamnă, la începutul anilor ’60, în Rubla, un sat izolat din Câmpia Bărăganului. Era una dintre așezările construite de la zero de către familiile de bănățeni deportați de regimul comunist de Rusaliile lui 1951, pe fondul tensiunilor dintre România și Iugoslavia. Odată cu destalinizarea de la mijlocul deceniului, acestora li s-au ridicat restricțiile domiciliare și oamenii s-au putut întoarce în satele lor.
Casele nu au rămas goale, regimul comunist hotărând să le folosească pentru deținuți politici care, la momentul eliberării, erau considerați în continuare „periculoși” și astfel li se instituia domiciliu obligatoriu într-unul dintre satele din Bărăgan, de aici și eticheta lor de „DO-iști”. Acolo ajunsese cu numai câteva luni mai înainte și Olimpia Zamfirescu, descendenta unei cunoscute familii burgheze. Tatăl său, Constantin Zamfirescu, fusese proprietarul celei mai apreciate fabrici de ciocolată din România, motiv pentru care Olimpia și fratele său, Ion, se bucuraseră de o copilărie îndestulată și de o tinerețe în cercurile mondene ale capitalei. Instaurarea comunismului a pus capăt acestei existențe: în iunie 1948 fabrica fusese naționalizată, iar Constantin Zamfirescu, neputând să se împace cu gândul că totul fusese pierdut, și-a pus capăt zilelor.
Familia a fost obligată să părăsească locuința, locuind în condiții grele în casele unor prieteni, iar apoi mama și fratele sunt arestați de Securitate. Olimpia încearcă să fugă din țară, dar este prinsă și constrânsă să semneze un angajament de colaborare cu Securitatea, de care însă se eschivează apoi, ceea ce duce la reținerea ei, urmată de trimiterea în domiciliu obligatoriu la Rubla la finalul lui 1959.
Așa ajunge să trăiască într-o colibă sărăcăcioasă, alături de foști ofițeri, avocați, politicieni sau alte persoane care trecuseră prin închisorile și lagărele politice, dar pe care regimul comunist continua să le pedepsească și după expirarea condamnării. Era un sat al oropsiților, al sărăciei și al vieților irosite, o enclavă a suferinței într-o lume tot mai diferită de aceea pe care ei, locuitorii Rublei, o reprezentau. O existență tristă și fără rost, brăzdată de umilințele autorităților și de supravegherea constantă, de orgolii și invidii ridicole, dar și de teama delațiunii și de neîncrederea difuză din comunitate.
O existență care se schimbă radical, în toamna lui 1961, atunci când Ion, fratele Olimpiei, apare pe neașteptate cu un coș în care se afla un bebeluș. Soția sa, Elena, născuse o fetiță, însă dezvoltase o psihoză postpartum și refuza să-și mai vadă copilul, ba chiar încercase să fugă din țară, motivând că vrea să participe la un vernisaj la Paris, ceea ce dusese la internarea ei într-un spital de boli neurologice. Lipsit de orice sprijin, Ion abia se descurca, schimbând și hrănind bebelușul dimineața, înainte să plece la muncă, și seara, când se întorcea acasă.
În memoriile sale, Olimpia Zamfirescu își amintește groaza cu care a descoperit trupul bietului copil: „Era atât de slab, încât semăna aproape cu cel al unei insecte, iar fundulețul ei era ca o rană deschisă”. Epuizat și neștiind ce să mai facă, Ion îl adusese pe copil în cocioaba surorii sale din satul foștilor deținuți politici. Iar ea și ceilalți nefericiți ai sorții s-au unit, acceptând să aibă grijă timp de două luni de copil, timp în care tatăl să găsească o soluție. „Copila care se născuse în împrejurări atât de triste și fusese respinsă de femeile din familia sa era îngrijită acum de parcă ar fi fost o infantă. Infanta celor săraci și obidiți”, își amintea mătușa ei.
Apariția bebelușului a transformat întreaga comunitate, care s-a unit în jurul fetiței. Se strângeau zdrențe și toți își donau hainele uzate, din care se făceau scutece, spălate pe rând de cele câteva femei din sat. Unul adusese un lighean, cineva scosese un set de prosoape noi și unii mai inventivi construiseră păpuși și alte jucării. Baia era însă momentul în care casa Olimpiei se umplea cu adevărat: un fost mare comerciant de vinuri se îngrijea să nu intre aer rece în încăpere, un fost colonel aducea apă caldă, iar un fost general, care își pierduse o mână, ținea în cealaltă un băț cu care gonea câinii și pisicile din jurul colibei. Lor li se adăugau un fost politician și un alt fost gazetar, care o ajutau pe Olimpia să-l spele pe copil, iar apoi cu toții stăteau în jurul copilului, cântându-i să adoarmă sau bucurându-se de privirile și râsetele fetiței.
Până și sergentul-șef, altădată ocupat cu supravegherea și controlul locuitorilor, se interesa ca poștașul să aducă mai întâi orice eventual colet destinat copilului și apoi corespondența celorlalți din Rubla. Acelea au fost cele mai pline două luni din viața așezării, timp în care toți s-au unit în jurul unui copil poate și mai ghinionist decât oricare dintre ei. La sfârșitul toamnei, Ion Zamfirescu s-a întors și a luat copilul, căruia îi găsise un loc la o creșă din București.
Odată cu plecarea fetiței, toți cei din Rubla s-au întors la rutina lor anostă, la incertitudinile și tristețile lor din viața care se scurgea, din nou, în van.
*** Trei povești, trei forme de solidaritate: la nivel de societate, la nivel de comunități și la nivel de persoane. Fiecare cu rezultate concrete diferite. Pentru refugiații din zorii celui de-Al Doilea Război Mondial, fie ei polonezi sau basarabeni și bucovineni, solidaritatea i-a ajutat să treacă peste șocul de a pierde totul, de a-și regăsi un punct de sprijin și de a putea s-o ia de la capăt.
Pentru partizanii din munți, coeziunea comunităților locale din zonele lor de acțiune nu a oprit comunismul, dar i-a ajutat să supraviețuiască săptămâni, luni și ani de-a rândul. Iar pentru Alexandra Zamfirescu, copilul părăsit de mama sa, solidaritatea DO-iștilor din Rubla a însemnat poate însăși șansa ei la viață. În fiecare caz, ca și în multe alte situații din trecut (sau din prezent, dacă ne gândim la ajutorul pe care românii l-au acordat refugiaților ucraineni după declanșarea invaziei din 2022), încrederea în celălalt, ajutorul dezinteresat și bunăvoința față de cel aflat în nevoie au fost nu numai o virtute, ci au devenit o necesitate. Căci, în fața unor asemenea provocări ale istoriei, nu am putea reuși decât împreună.
