Dragă Emma, încep prin a-ți mulțumi pentru că ne faci diminețile frumoase cu energia, naturalețea și umorul tău. Cea mai mare curiozitate a mea este cum reușești să fii mereu amabilă și bună cu oamenii într-o societate avidă de răutăți și de „care pe care”.
Așa cum spuneam mai sus, ai reușit cumva de la început să fii diferită, ți-ai construit propriul drum pavat cu multă emoție printre „unde” și ne-ai transmis tuturor că ție îți place să fii Emma. Cu bune, cu mai puțin bune. Ți-a plăcut întotdeauna să fii Emma sau ai avut un drum de parcurs spre a simți asta?
Multă vreme am crezut că a-ți plăcea de tine înseamnă să îți placă cu ce ai venit: culoarea ochilor, lățimea șoldurilor și alte… nimicuri. Acum îmi dau seama că a-ți plăcea de tine înseamnă a-ți plăcea ceea ce devii. Ce construiești. Au fost zile în care m-am păcălit: am fost ce credeau alții că trebuie să fiu. Și nu-mi plăcea. Mai puțin intensă, mai puțin emoțională, cu mai puține atitudini. Apoi, am lăsat lumea și m-am privit în față. E foarte probabil ca lumea să nu aibă nevoie de mine, deci de ce să mă transform? Singura certitudine pe care o am e că eu am nevoie de mine să înțeleg viața, oamenii. Eu am nevoie de mine. Așa că am căutat în mine tot adevărul meu. Iată-l acum, într-o femeie deloc previzibilă.
Pentru cine nu cunoaște povestea, cum ai ajuns să lucrezi pentru Radio Zu? Cum îi percepeai pe colegii tăi până să lucrezi acolo și cum i-ai descoperit?
Printr-un concurs. Eram în cea mai neagră perioadă a vieții mele. Nu aveam nimic. Am deschis calculatorul și am văzut anunțul lor pe Facebook. Am aplicat. Am scris că am de oferit 21 de milioane de zâmbete (întrebarea era de ce vrei și ce motive ai). M-am împrumutat de un milion (așa era atunci) ca să pot veni la casting. 3 luni de probe. 400 de CV-uri. M-au ales și… habar n-aveam ce trebuia să fac. Pe Buzdu și Morar îi vedeam până atunci așa cum îi vede toată lumea: două voci mari, care schimbă stări. Însă acum îmi dau seama ce au construit de fapt. O echipă. O echipă perfect echilibrată, reală. Asta e rar. Nu e ușor să lucrezi cu doi bărbați care au construit un radio cu mult înainte să vii tu. E provocator. Trebuie să te faci auzită fără să întrerupi chimia lor. Trebuie să ai o tandrețe în tot ce faci. Să continui ceva-ul lor fără să te ștergi pe tine. Să îți faci loc fără să îl ocupi pe al cuiva. Iar asta a făcut ca noi trei să funcționăm nu perfect, ci real. Corect și cumsecade, în spațiul ăla în care primul gând este ascultătorul. Și atât.
Care a fost momentul în care ai simțit că radioul îți poate deveni un „acasă pentru suflet”?
Zâmbesc. În momentul în care o doamnă, de aproximativ 60 de ani, a venit la mine când alergam în parc și m-a oprit. S-a asigurat că eu sunt Emma, și-a pus mâinile pe umerii mei și mi-a zis cu cel mai tremurător glas: „Ai spus la radio să nu mai contrazicem viața și să o lăsăm în pace, că e mai deșteaptă decât noi, și s-o lăsăm să-și facă treaba… iar asta m-a făcut să plâng mai puțin. Azi băiatul meu ar fi trebuit să aibă nunta. Dar ea, ea a plecat. Las viața să își facă treaba, cum te-am auzit ATUNCI.” Se întâmpla acum vreo 7 ani. N-am să uit. N-am să uit ce transformatoare sunt cuvintele. Iar cuvintele sunt casa mea.
La ce te gândești când trebuie să transmiți părticele din sufletul tău unui public format din chipuri necunoscute? Ce crezi că e universal valabil ca simțire la orice ascultător Zu?
Nu mă gândesc la câți oameni mă ascultă. Dar mă gândesc tot timpul la un singur om. La femeia aia care azi are o dimineață grea și o viață care nu-i place, la bărbatul ăla care are nevoie de o încurajare, la copilul ăla care azi are o bucurie de povestit, la bunica aia care are un dor. Vezi tu, radioul înseamnă companie. A ține companie. Și cred că fiecare om din lumea asta are nevoie să fie văzut. Radioul înseamnă să fii tot timpul prezent. Real. De-aia nu vorbesc la radio pentru audiență. Ci pentru oameni. Nimeni nu vrea să fie singur, nu? Noi dimineața îți spunem: suntem aici. Hai să mergem împreună o bucată de drum.
Care este cea mai prețioasă lecție primită în Orașul Faptelor Bune?
Că oamenii sunt mai buni decât credem. Și că viața este mai fragilă decât vrem să înțelegem. Văd copii a căror viață costă 300 de mii de euro. Văd oameni care donează ultimii lor 10 lei. Și văd ce minuni se întâmplă când oamenii devin oameni. OFB a fost prima lecție dură de smerenie pe care am primit-o în viața asta. Și faptul că, de la ediție la ediție, oamenii donează din ce în ce mai mult mă face să înțeleg că oamenii chiar sunt buni…
Te citesc des și mi se pare că ai un talent de a pune emoție în cuvinte. Ce înseamnă pentru tine scrisul? Te ai gândit să pui toate aceste scrieri într-o carte?
O femeie cu multă întrebări, fascinată de oameni, numai că mă șoptesc, nu mă vocalizez. O femeie care sună acasă, care are cărți subliniate prea mult și prea des, care bea cafele și nu înțelege de ce oamenii nu au curajul să spună nu știu. Îndrăgostită până peste cap de toată profunzimea lumii, mă leșin câteodată în poezii și în visul lumii mele.
Cine este Emma când se închide microfonul?
Scriu ca să mă înțeleg. Să-mi înțeleg adevărul. Sunt un om care gândește cu scrisul pe hârtie, nu cu voce tare. E terapie pentru mine. Cât despre o carte, da, m-am gândit. De multe ori. Dar am și un respect foarte mare pentru ideea de carte. O carte nu este o colecție de texte bune. Este o idee suficient de importantă, încât să merite să rămână lângă cineva ani întregi pe un raft. Dacă o voi scrie vreodată, mi-aș dori să fie exact asta: nu o carte despre mine, ci o carte în care oamenii să se întâlnească pe ei înșiși. Pentru că, la final, cele mai bune povești nu ne învață cine este autorul. Ne ajută să înțelegem puțin mai bine cine suntem noi.
"Scriu ca să mă înțeleg. Să-mi înțeleg adevărul. Sunt un om care gândește cu scrisul pe hârtie, nu cu voce tare. E terapie pentru mine. Cât despre o carte, da, m-am gândit. De multe ori. Dar am și un respect foarte mare pentru ideea de carte. O carte nu este o colecție de texte bune. Este o idee suficient de importantă, încât să merite să rămână lângă cineva ani întregi pe un raft."
Ce reprezintă pentru tine familia și cum ai reușit să păstrezi frumoasă o relație destul de mediatizată, într-o industrie în care relațiile sunt destul de alunecoase? Ce v-a ținut în toți acești ani?
Atât în lumea mea, cât și a lui Tavi au existat dintotdeauna multe lumini. Reflectoare. Iar noi ne-am promis să nu facem din lumina asta ceva mai important decât relația noastră. Când lumina devine mai importantă decât omul de lângă tine, se strică ușor totul.
Familia este locul în care ești iubit așa cum ești. Relația mea cu Tavi a funcționat pentru că ne-am îngrijit în primul rând de acele lucruri mici pe care aveam tendința să le uităm. Lucrul mare există. Respectul, iubirea.
De cântat te-ai apucat datorită soțului tău sau făceai asta înainte de el? Cum e să muncești alături de Tavi Colen? Reușiți să separați lucrurile? Viața personală de cea profesională?
M-am apucat de cântat pentru că cineva mi-a zis în față că nu am să pot niciodată. Răspund rar la provocări, dar asta mi-a schimbat viața. Nu m-am gândit niciodată că voi face din asta o misiune. Pe care o simt prin toți porii acum. Când sunt pe scenă, când cânt, am impresia că nu sunt eu. E o parte a mea… nu știu de unde vine.
Nu e ușor să cânți cu Tavi. E un soi de balaur pe scenă. El este și cel care mă încurajează să mă arăt mai des. Nu trebuie să ne separăm viețile. E un soi de complicitate care ne place. Dacă ne certăm, știm exact cu ce piesă începeam setul.
Simți uneori că te „limitează” apelativul Emma de la ZU?
Nu mă simt limitată de nimic. Nici de cum îmi spune lumea, nici de cum mă percepe ea. Oamenii îmi pot spune cum vor. La finalul zilei, eu trebuie să fiu liniștită cu ce am oferit. Și încerc în fiecare zi să dau tot mai mult din cine sunt. Mulțumesc!
