DAN SURUCEANU, Ministrul Culturii al Republicii Moldova: „Ministrul pleacă, cultura rămâne”
Interviu de Carolina ERMURACHI MACHADO - designer vestimentar și doctorandă la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Chișinău
Domnule ministru, funcția oficială ne spune ce responsabilitate aveți, dar nu și cine sunteți. Cum v-ar prezenta familia dumneavoastră unui om care nu vă cunoaște?
Cred că familia m-ar prezenta mult mai simplu decât aș putea să o fac eu. Probabil ar spune că sunt un om care a muncit mult, curios, care nu se mulțumește cu răspunsuri superficiale și care, uneori, are tendința să se implice în prea multe lucruri deodată.
Am crescut într-o familie în care munca, responsabilitatea și dragostea pentru cultură au fost lucruri firești, transmise de la o generație la alta.
Primii șase ani ai copilăriei i-am petrecut în mare parte în grija bunicilor din partea mamei. Părinții mei munceau la Chișinău și încă nu aveau propriul apartament. De la bunei am învățat primele lecții despre familie, răbdare și respect pentru muncă. De la buneii din partea tatălui vine și dragostea mea pentru muzică. Amândoi cântaseră în tinerețe în corul bisericesc, iar cântecele românești făceau parte din viața familiei. Le ascultam și le îndrăgeam încă din copilărie.
Mama a fost dansatoare în Ansamblul Național Academic de Dansuri Populare „Joc”. Am crescut practic în lumea artiștilor. Mergeam cu ea la repetiții și am avut posibilitatea să o însoțesc în câteva turnee, inclusiv la Moscova și Leningrad. Am văzut de aproape cât de grea este munca unui artist. Îmi amintesc turnee care durau câte o lună, cu două repetiții și spectacole în aceeași zi. În spatele frumuseții de pe scenă era o disciplină extraordinară.
Mama a călătorit cu Ansamblul „Joc” în aproximativ 30 de țări. Se întorcea cu impresii și povești despre orașe, oameni și despre viața din alte părți ale lumii. Pentru un copil care creștea în acea perioadă, toate acestea reprezentau o adevărată fereastră către lume.
În casa noastră am avut ocazia să cunosc personalități importante ale culturii. Îmi amintesc cu multă căldură de Maria Bieșu, care a dăruit familiei noastre un pian. Acest pian se păstrează și astăzi. L-am cunoscut și pe Dan Spătaru, dar și pe mulți alți artiști, pe care îi vedeam nu doar pe scenă, ci și în viața de zi cu zi.
Tatăl meu a fost profesor și a predat la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga”. De la el am învățat respectul pentru educație și pentru oamenii care își dedică viața formării altor generații.
Un loc aparte în istoria familiei noastre îl ocupă și Ion Suruceanu. Muzica l-a purtat prin numeroase orașe ale fostei Uniuni Sovietice. Prin experiențele și poveștile sale am cunoscut o altă dimensiune a vieții artistice, cu turnee, întâlniri și public foarte diferit.
Toate aceste experiențe m-au făcut să-i privesc pe artiști nu doar prin prisma succesului lor, ci și ca oameni, cu preocupări, dificultăți și responsabilități. Și astăzi cunosc mulți oameni din domeniul culturii și comunic cu ei. Aceste relații personale mă ajută să înțeleg mai bine problemele cu care se confruntă sectorul. Respectul meu pentru munca artiștilor nu a început odată cu preluarea unei funcții publice. Vine din copilărie.
Am regăsit aceleași valori și în familia soției mele. Socrul meu a fost un om foarte responsabil și muncitor. Avea un serviciu solicitant, dar după orele de lucru găsea puterea să-și construiască propria casă, cu mâinile lui. Pentru mine, acesta este un exemplu extraordinar despre ce înseamnă responsabilitatea față de familie.
Împreună cu soția mea am încercat să le transmitem aceleași valori copiilor noștri. O admir pentru parcursul ei profesional. A început ca muzeograf și, prin muncă și perseverență, a ajuns să realizeze proiecte culturale internaționale, să predea la universitate și să conducă Muzeul de Istorie al orașului Chișinău. Știu câtă dedicare presupune această activitate. În același timp, am reușit împreună să creștem copii responsabili, independenți și respectuoși față de ceilalți.
Cred că familia este prima școală a fiecăruia dintre noi. Acolo învățăm nu doar ce să spunem, ci mai ales cum să ne purtăm cu oamenii.
Poate de aceea, când vizitez o instituție culturală, încerc să vorbesc nu doar cu directorul, ci și cu artiștii, bibliotecarii, tehnicienii, profesorii, cu oamenii care țin efectiv acea instituție în viață.
Funcția este temporară. Caracterul și felul în care i-ai tratat pe oameni rămân.
Numele Suruceanu are o rezonanță aparte în cultura Republicii Moldova. Ce ați învățat în familie despre talent, succes și respectul față de public, dincolo de ceea ce se vede pe scenă?
Am crescut într-un mediu în care cultura și arta nu erau privite ca ceva decorativ. Am înțeles că în spatele unui moment artistic de câteva minute pot exista ani de muncă, disciplină, renunțări și emoții pe care publicul nu le vede. Familia m-a învățat, înainte de toate, respectul pentru muncă. Talentul este un dar, însă talentul fără disciplină se consumă repede.
Și am mai învățat ceva important: publicul nu trebuie niciodată subestimat. Oamenii simt când ceva este făcut cu sinceritate și simt imediat când este făcut doar pentru imagine.
Succesul adevărat, în cultură, nu cred că se măsoară doar în aplauze. Se măsoară și în cât de mult ai reușit să schimbi un om, să-i trezești o emoție, o întrebare sau dorința de a descoperi ceva.
Poate că aceasta este și una dintre responsabilitățile mele ca ministru: să nu uit niciodată că, dincolo de instituții, programe și bugete, există un om care trebuie să simtă că statul îi respectă cultura.
Parcursul dumneavoastră profesional s-a construit în management și în organizarea evenimentelor de amploare. În organizarea unui eveniment, chiar și cel mai bun plan se poate schimba în ultimul moment. Ce experiență v-a învățat să vă păstrați calmul și, poate, și simțul umorului?
Evenimentele mari te învață o lecție foarte simplă: planul este indispensabil, dar trebuie să fii pregătit ca realitatea să nu respecte planul. Am avut situații în care problema care părea cea mai importantă dimineața a devenit irelevantă până seara, iar un detaliu aparent minor a devenit, în ultimele minute, esențial. În astfel de momente, dacă începi să cauți vinovați, ai pierdut timp. Dacă începi să te panichezi, transmiți panica întregii echipe. Trebuie să identifici problema, să găsești două-trei soluții și să alegi rapid.
Cred că experiența de management m-a învățat și că un conducător nu trebuie să fie omul care are întotdeauna toate răspunsurile. Trebuie să fie omul care știe să pună întrebarea corectă și să găsească persoana potrivită pentru răspuns.
Iar simțul umorului ajută enorm. Uneori, când ai câteva mii de oameni care așteaptă să înceapă un spectacol și se întâmplă ceva neprevăzut, o glumă bună în culise poate salva nu doar atmosfera, ci și nervii echipei.
Un conducător nu trebuie să fie omul care are întotdeauna toate răspunsurile. Trebuie să fie omul care știe să pună întrebarea corectă.
Am observat că sunteți foarte prezent și implicat în viața culturală a țării. Participați la evenimente nu doar în Chișinău, ci efectuați vizite în raioanele Republicii Moldova și susțineți colaborarea cu România, inclusiv prin prezența la Reuniunea Teatrelor Naționale Românești. Ce vă motivează să fiți atât de activ și să cunoașteți realitatea culturală direct, dincolo de biroul ministerial?
Pentru mine, Ministerul Culturii nu poate fi doar o instituție care produce acte, regulamente și finanțări. Cultura se întâmplă în săli, în biblioteci, în muzee, în case de cultură, în școli, în sate și în comunități. De aceea, vreau să văd lucrurile direct.
Când ajungi într-un raion și vezi o casă de cultură, înțelegi altfel ce înseamnă lipsa unei scene, a luminii, a unui sistem de sunet sau a unui specialist. Când vorbești cu un bibliotecar, înțelegi că problema lui nu este întotdeauna cartea, ci uneori spațiul, încălzirea, conectarea la internet sau lipsa unui program pentru copii. Aceste întâlniri schimbă și modul în care formulezi politicile publice.
Eu nu cred într-o cultură concentrată doar în capitală. Republica Moldova trebuie privită ca un teritoriu cultural întreg. Chișinăul este important, evident, dar cultura țării nu începe și nu se termină în Chișinău.
Republica Moldova formează tineri talentați în muzică, teatru, arte vizuale, design și alte domenii creative, însă mulți își caută oportunități în afara țării. Ce condiții concrete trebuie create pentru ca ei să aleagă să rămână, să creeze și să își construiască o carieră acasă, inclusiv în raioane?
Nu cred că-i putem cere unui tânăr să rămână în Moldova doar din patriotism. Trebuie să-i oferim motive reale să rămână. Un tânăr artist are nevoie de educație bună, dar și de profesori buni. Are nevoie de spații în care să creeze, de acces la tehnologie, de mobilitate, de posibilitatea de a participa la proiecte internaționale și, foarte important, de posibilitatea de a câștiga decent din profesia sa.
Trebuie să schimbăm și mentalitatea potrivit căreia cultura este doar o cheltuială publică. Cultura este și profesie, și economie, și educație, și coeziune socială.
În raioane avem nevoie de manageri culturali mai bine pregătiți, de instituții mai bine echipate și de programe care să lege instituțiile locale de rețele naționale și europene.
Iar pentru tineri trebuie să creăm trasee profesionale. Nu este suficient să-i formăm. Trebuie să-i ajutăm să treacă de la școala de arte la scenă, de la universitate la primul proiect, de la primul proiect la o carieră.
Eu aș vrea ca întrebarea unui tânăr să nu mai fie „unde să plec?”, ci „ce pot construi aici?”
În numai câteva săptămâni ați urmărit intervențiile de la Țipova și Saharna, evaluarea pentru restaurarea vilelor Herța–Kligman și lansarea ghidului de arhitectură pentru Orheiul Vechi. Ce informații ar trebui să poată urmări cetățeanul și cum evitați ca restaurarea sau dezvoltarea turistică să slăbească autenticitatea locului?
Patrimoniul nu este proprietatea unei generații. Noi îl primim de la cei dinaintea noastră și îl transmitem celor care vin după noi. De aceea, în patrimoniu trebuie să existe transparență, dar și rigoare profesională. Cetățeanul trebuie să știe unde se intervine, de ce se intervine, cine a elaborat proiectul, care sunt criteriile, cât costă, care este calendarul și care este rezultatul urmărit. Dar transparența nu înseamnă doar publicarea unor documente. Înseamnă și explicarea lor într-un limbaj pe care oamenii să-l poată înțelege.
În același timp, trebuie să fim foarte atenți la relația dintre patrimoniu și turism. Turismul poate salva un monument prin faptul că îi creează o funcție și o sursă de venit. Dar turismul prost gestionat poate, dimpotrivă, să distrugă tocmai ceea ce oamenii au venit să vadă.
Pentru mine, principiul este simplu: dezvoltarea trebuie să servească patrimoniului, nu patrimoniul să fie sacrificat pentru dezvoltare. Nu putem transforma fiecare loc istoric într-un decor comercial. Autenticitatea este capitalul nostru cultural cel mai valoros.
Arta cămășii cu altiță este deja înscrisă în patrimoniul cultural imaterial UNESCO, iar Republica Moldova, România și Ucraina pregătesc nominalizarea transnațională a complexului cultural Precucuteni–Ariușd–Cucuteni–Trypillia. Ce alte valori ale patrimoniului nostru ar merita promovate internațional? Și cum transformăm recunoașterea oficială într-o tradiție vie?
Cred că avem mult mai mult patrimoniu decât reușim să conștientizăm.
Avem tradiții muzicale, meșteșuguri, ceramică, arhitectură rurală, practici comunitare, gastronomie, ritualuri, povești și forme de expresie care fac parte din identitatea noastră.
Dar UNESCO nu trebuie să devină un album de diplome.
O înscriere internațională are valoare numai dacă produce efecte în comunitatea care păstrează acel patrimoniu. Dacă un copil învață tradiția, dacă meșterul poate transmite meseria, dacă tânărul poate transforma o competență tradițională într-o profesie, atunci patrimoniul este viu.
Și aici tehnologia poate deveni aliatul nostru. Nu trebuie să alegem între tradiție și telefonul mobil. Putem filma un meșter, putem digitaliza o colecție, putem crea arhive accesibile, aplicații, jocuri, documentare și platforme educaționale.
Autenticitatea nu înseamnă să ținem patrimoniul într-o vitrină. Înseamnă să-i păstrăm sensul în timp ce îi găsim forme noi de transmitere.
Ministerul a inițiat reorganizarea unor instituții culturale, invocând reducerea fragmentării și centralizarea mecanismelor de finanțare. Cum veți demonstra că această reformă va aduce servicii mai bune și finanțări mai clare, fără pierderea autonomiei profesionale și a expertizei?
Orice reformă instituțională trebuie judecată prin rezultate, nu prin organigrame.
Dacă după o reorganizare avem mai puține funcții administrative, dar artistul așteaptă mai mult pentru finanțare, nu am făcut o reformă bună. Dacă avem structuri mai compacte, dar pierdem expertiză, nici aceasta nu este o victorie.
Obiectivul este să reducem fragmentarea și suprapunerile, să simplificăm procesele și să folosim mai eficient resursele publice. Dar, în același timp, expertiza profesională trebuie protejată.
Eu văd instituțiile culturale ca pe niște comunități profesionale. Ele trebuie conduse responsabil, dar nu pot funcționa după logica unei structuri pur administrative.
De aceea, orice reformă trebuie însoțită de criterii clare: ce serviciu se îmbunătățește, ce procedură se simplifică, cât timp economisim, ce resurse sunt redirecționate către activitatea culturală și ce indicatori putem verifica public.
În final, cetățeanul trebuie să simtă diferența. Aceasta este măsura unei reforme.
Industriile creative au generat aproape 5,6 miliarde de lei în 2024. Care este următorul pas concret al programului „Moldova Creativă” pentru ca această creștere să se transforme în comenzi, protecție socială și cariere sustenabile pentru artiști, designeri, cineaști și freelanceri?
Cifra de 5,6 miliarde de lei este importantă, dar pentru mine nu este suficientă.
Trebuie să ne întrebăm ce se află în spatele acestei cifre: câte companii, câți profesioniști, câți freelanceri, câte locuri de muncă, câte exporturi și, mai ales, câte cariere care pot fi construite pe termen lung.
Următorul pas trebuie să fie trecerea de la susținerea ecosistemului creativ la crearea unor piețe reale pentru creație.
Aici statul poate avea un rol important. Nu trebuie să devină producător de artă, dar poate deveni un client inteligent și poate crea condiții pentru ca sectorul public și privat să cumpere servicii creative din Moldova.
Avem nevoie de programe de mentorat și antreprenoriat, acces la finanțare, protejarea proprietății intelectuale, mecanisme pentru profesioniști independenți și o conectare mai bună la piețele europene.
În fond, trebuie să recunoaștem un lucru simplu: un artist, un designer, un arhitect, un cineast sau un dezvoltator de jocuri este și un profesionist. Iar munca lui trebuie remunerată.
Cultura nu trebuie să aleagă între valoare artistică și sustenabilitate economică. Le putem avea pe ambele.
În ultimele zile, Ministerul a susținut spectacolul documentar Noaptea scrisă cu roșu, o producție despre patrimoniul evreiesc și dialogul cu refugiații și comunitățile-gazdă. Ce rol ar trebui să aibă cultura în confruntarea cu trecutul dificil și în apropierea comunităților diferite, fără ca arta să fie redusă la un simplu mesaj oficial?
Cultura nu trebuie să ne spună întotdeauna ce să gândim. Uneori trebuie să ne ajute să punem întrebări pe care altfel nu le-am pune.
Există capitole dificile ale istoriei noastre. Există comunități care au suferit, oameni care au dispărut, patrimoniu care a fost distrus și memorii care au fost transmise fragmentar.
Arta poate crea un spațiu în care aceste lucruri pot fi privite cu demnitate și fără simplificări.
Un spectacol documentar, un film, o expoziție sau o carte pot face uneori mai mult pentru înțelegerea trecutului decât zece discursuri oficiale.
În același timp, cultura îi poate apropia pe oameni care altfel nu s-ar întâlni: refugiatul și comunitatea-gazdă, generația tânără și cea vârstnică, majoritatea și minoritățile, satul și orașul.
Nu cred că trebuie să transformăm cultura într-o lecție moralizatoare. Trebuie să-i păstrăm libertatea.
O cultură sănătoasă nu este cea în care toți gândim la fel. Este cea în care putem sta în aceeași încăpere și putem vorbi despre lucruri dificile fără să încetăm să ne respectăm.
Bookfest, Zilele Filmului Românesc, Reuniunea Teatrelor Naționale Românești și proiectele muzicale comune confirmă o relație culturală intensă cu România. Ce mecanism permanent lipsește încă pentru ca artiștii, cărțile, filmele și producțiile din Republica Moldova să circule firesc în România – și invers – nu doar în timpul festivalurilor?
Relația culturală dintre Republica Moldova și România este mult mai profundă decât o serie de festivaluri și de evenimente. Avem aceeași limbă, o istorie culturală comună și foarte multe instituții și profesioniști care lucrează deja împreună.
Următorul pas este să transformăm colaborarea din proiect în sistem.
Mi-aș dori mecanisme permanente de mobilitate pentru artiști, rezidențe, coproducții, traduceri, turnee, circulația expozițiilor și a spectacolelor, schimburi între instituții și acces mai simplu la piețele culturale de pe ambele maluri ale Prutului.
Și mai este ceva important: trebuie să ieșim din logica în care Moldova este doar beneficiarul cooperării, iar România doar partenerul mai mare. Vreau să vedem proiecte în care instituțiile din Republica Moldova vin cu inițiativa, cu creația și cu expertiza lor. Avem ce oferi. Iar cultura română și cultura moldovenească trebuie să circule în ambele direcții. Prutul nu ar trebui să fie o frontieră culturală.
Dialogurile recente cu partenerii europeni au adus în discuție biroul Goethe-Institut la Chișinău, aderarea la rețeaua TRADUKI, traducerea literaturii, formarea restauratorilor și protejarea jurnalismului independent. Care dintre aceste inițiative va produce primul rezultat vizibil pentru public și ce rezultat concret vă asumați pentru următorii doi ani?
Integrarea europeană nu trebuie să fie doar un obiectiv geopolitic. Ea trebuie să fie simțită de oameni în viața de zi cu zi.
În cultură, acest lucru poate însemna că un scriitor moldovean este tradus și citit în Europa, că un restaurator din Moldova este format într-un centru european, că un cineast poate intra într-o coproducție internațională sau că o instituție culturală din țara noastră intră într-o rețea europeană permanentă.
Nu vreau să promit o listă de rezultate spectaculoase doar pentru că sună bine într-un interviu. Îmi asum însă o direcție foarte clară pentru următorii doi ani: mai multă circulație a creatorilor și a operelor moldovenești în Europa și mai multă expertiză europeană prezentă în instituțiile noastre.
Aș vrea ca, pentru un tânăr artist din Republica Moldova, Europa să nu mai fie doar locul unde pleacă, ci și spațiul profesional în care poate intra fără să-și piardă legătura cu țara.
LACE Magazine se lansează în premieră în Republica Moldova. Dacă ați avea un singur weekend pentru a le arăta cititorilor Republica Moldova culturală – nu doar cea din ghidurile turistice –, ce loc, ce întâlnire și ce experiență ați include neapărat în traseu?
Aș începe, probabil, de la Chișinău, dar nu cu un traseu turistic clasic.
Aș merge la un muzeu, apoi la o instituție culturală în care se întâmplă ceva nou. Aș vrea ca vizitatorii să întâlnească un artist, un curator, un muzician sau un tânăr designer și să vadă Moldova prin ochii lor.
Apoi aș pleca spre Orheiul Vechi. Nu doar pentru peisaj, ci pentru relația dintre natură, istorie, arheologie și comunitate.
Aș continua într-un sat, într-o casă de cultură sau într-un atelier de meșteșuguri. Pentru că acolo înțelegi ceva esențial despre Moldova: tradiția nu este un obiect din muzeu. Este încă parte din viața oamenilor.
Și aș încheia seara la o masă cu oameni din comunitate.
Dacă aveți un singur weekend, nu încercați să vedeți cât mai multe obiective. Încercați să întâlniți cât mai mulți oameni.
Moldova culturală se descoperă mai bine prin oameni decât prin monumente.
Există un subiect important pentru cultura Republicii Moldova pe care v-ați fi dorit să îl abordați în acest interviu, dar despre care nu v-am întrebat?
Da. Aș fi vrut să vorbim mai mult despre ideea de cultură ca infrastructură a societății.
Noi vorbim foarte des despre drumuri, spitale, școli, infrastructură energetică sau digitalizare. Și este normal. Dar prea rar vorbim despre infrastructura culturală.
O bibliotecă este infrastructură. Un muzeu este infrastructură. O casă de cultură este infrastructură. Un teatru este infrastructură. Dar și un festival, o arhivă digitală, o școală de arte sau o platformă pentru industriile creative sunt forme de infrastructură. Pentru că toate acestea creează legături între oameni.
Mi-aș dori ca în următorii ani să schimbăm puțin modul în care vorbim despre cultură. Să nu o mai vedem doar ca pe un sector care are nevoie de finanțare, ci ca pe un sector care produce valoare pentru societate.
Cultura formează gustul, memoria, identitatea și capacitatea unei societăți de a dialoga.
Într-o perioadă în care lumea devine tot mai fragmentată, aceasta nu este o funcție secundară. Este una fundamentală.
La sfârșitul mandatului, ce v-ați dori să spună despre dumneavoastră un artist din Chișinău, un bibliotecar dintr-un sat și propriul dumneavoastră copil?
Artistul din Chișinău să spună: „A înțeles că libertatea de creație este esențială”.
Bibliotecarul dintr-un sat să spună: „Nu a uitat că și noi existăm”.
Iar copilul meu… aici răspunsul este mai dificil. Mi-aș dori să spună simplu: „Tatăl meu a încercat să facă bine ceea ce a avut de făcut”.
Nu cred că un mandat trebuie să fie judecat după câte panglici ai tăiat, câte discursuri ai rostit sau câte fotografii apar în arhive.
La sfârșit, rămân oamenii și lucrurile pe care le-ai schimbat în bine.
Dacă un artist a avut o șansă în plus, dacă un copil a intrat pentru prima dată într-un muzeu, dacă o bibliotecă dintr-un sat a devenit mai vie, dacă un monument a fost salvat, dacă un tânăr a decis să-și construiască aici cariera, atunci mandatul a avut un rost.
Iar dacă, peste ani, cineva va spune despre mine că am încercat să fac cultura Republicii Moldova mai deschisă, mai profesionistă și mai aproape de oameni, voi considera că este suficient.
Pentru că ministrul pleacă.
Cultura rămâne.
