Inteviu Special cu Cornel Ilie – Vunk
de Loredana Marin
În loc de introducere…
„Eu am ajuns în muzică datorită familiei. Nu aveau nicio legătură cu aceasta, dar o iubeau foarte mult și mama, și tata. Ascultam
muzică fără să vreau, când eram mic, și am avut norocul să prind mai multe stiluri, pentru că mamei îi plăcea foarte mult muzica ușoară
românească și asculta încontinuu, iar tata era pasionat de jazz, muzică clasică, country și astfel ajungeau la mine toate stilurile de muzică,
chiar și ABBA.
ABBA a fost prima trupă pe care am încercat să o imit, pentru că-mi făcusem niște tobe din castroane și oale, pe care le lipisem cu
scotch deasupra găurilor, mi le așezam ca și cum ar fi fost niște tobe și băteam cu niște creioane. Țin minte că făceam asta pe muzica celor
de la ABBA și mi s-a părut foarte interesant ca, după aceea, la foarte mult timp, eu să joc în musicalul Mamma Mia pe muzica celor de la
ABBA, mi s-a părut că e un cerc.
Cornel Ilie. 30 de ani de Vunk.
Nu crede în coincidențe și nici în trenuri pierdute pentru că, dacă se întâmplă să ratezi trenul tău, el se va întoarce întotdeauna, fiindcă ceea ce e pentru tine se va arăta mereu sub forma mai multor șanse, evident, la diferite intensități, prin diferiți oameni. Cred că viața îți dă mai multe șanse.
Ceea ce spuneți mai sus dă speranță multor oameni.
Eu sper să dea, pentru că este verificabil. Dacă ne-am uita fiecare în trecutul său și ne-am întoarce în momente care, aparent, păreau neimportante la un moment dat, către niște oameni care păreau doar niște trecători prin viețile noastre, am observa că fiecare alegere a avut sens, într-un final.
Cred în oameni și în momentele care îți sunt date. Cred și că viața este foarte simplă, de fapt. Dacă o privim din perspectiva corectă, ca și cum tot ce se întâmplă în universul ăsta vine să te ajute,
nu să îți pună piedici.
Ați gândit dintotdeauna așa?
Nu, nu. Nu, eu sunt un observator încă din copilărie, tăceam foarte mult și aveam timp să observ, ceea ce ar fi foarte bine dacă ar face-o și oamenii mari, nu doar copiii, mai mult să asculte decât să vorbească. Am avut timp să stau să îmi pun întrebări, îmi place să îmi pun întrebări, nu îmi stă mintea deloc. Se spune că zodia Gemeni e așa. Și când dorm încă îmi pun niște întrebări.
V-ați născut în București...
Da. E puțin atipic, totuși clasic. M-am născut, am crescut și am trăit în București, în Dorobanți. Unde se presupune că nu e viața aia simplă, nu e liniște, dar eu, de fapt, am avut o copilărie foarte frumoasă acolo.
Întorcându-ne la Vunk, la muzică, de fapt. Așadar, ați pornit de la părinții dumneavoastră, dar cum s-a concretizat?
Ascultau foarte multă muzică. Fratele meu, Răzvan, care e cu patru ani mai mare decât mine, a adus acasă o casetă cu Beatles (și atunci cei mici încercau să-i copieze pe cei mari), am devenit și eu interesat și a început să-mi placă. Asta se întâmpla în 1980 și ceva, când nu aveai acces la atâtea informații. Ușor, ușor, încercam să imit sunete de chitară cântând la niște crengi, așa ne jucam noi în spatele blocului, eu cu prietenii mei.
Așadar, începuturile...
Pe vremea aceea se făcea muzică la școală. I-am rugat pe ai mei să îmi cumpere o chitară. Am făcut un pact, m-a dus mama la profesoara de muzică și i a zis: „Copilul meu ar vrea să învețe să cânte la chitară, ascultați-l puțin, dacă are ureche muzicală”.
Doamna profesoară Constantin are un merit foarte mare în povestea noastră, și zic „a noastră” pentru că acolo, la orele de muzică, unde se forma grupul muzical al școlii cu care trebuia să reprezentăm instituția la Cântarea României, l-am cunoscut pe Nicu Sârghea, toboșarul trupei împreună cu care cânt de atunci, din clasa a IV-a sau a V-a. Când eu voiam să învăț să cânt la chitară, el voia să învețe să cânte la tobe. Nu ne cunoșteam, deși aveam să aflăm că stăteam la două străzi unul de altul. El e tot geamăn și am rămas cei mai buni prieteni de atunci.
Doamna profesoară ne-a dat o șansă. Am avut și noroc că am prins exact schimbul de generații, cei care cântau atunci în trupă plecau la liceu și rămâneau goale niște locuri pe care le-am ocupat noi. Așa am avut noi prima trupă împreună, cântând la Cântarea României cântece pentru copii și cântece comuniste. Am realizat de atunci cât de mult ne plăcea muzica, eu mi-am dat seama că mi aș dori foarte tare să fac numai asta în viață.
Vunk 1994.
Prima dată Vunk a apărut în 1994 (atunci se numea VANK, ne-am schimbat vocala din A în U în 2009, fonetica păstrându-se), este punctul din care noi calculăm, pentru că este data în care noi am vândut primele bilete la un concert. Deși cântăm de mai demult, de prin 1999 tot încercam. Am mai cântat în concerte pe la baluri de boboci, pe la diverse festivaluri de rock, ca trupă de debut, dar primul concert la care am vândut efectiv bilete a fost în 1994.
Unde a fost primul concert?
Teatrul „Ion Creangă”. A fost un concert pe care l-am făcut singuri, numai cu o trupă, trupa Zob.
A fost ideea noastră să facem concertul nostru, pentru că nu ne chema nimeni să cântăm și am zis „OK, nu ne cheamă nimeni, facem noi”. Oricum nu avea cine să te cheme, pentru că nu prea se întâmplau multe în muzica românească la vremea aceea, nu erau multe trupe. Abia mocnea explozia de artiști români, care ulterior avea să formeze toată generația 1999–2000, când au apărut o grămadă de artiști și a explodat muzica românească. Noi am făcut un pas înainte și am zis să facem noi concertul nostru. Am vorbit cu un prieten care avea un restaurant să ne împrumute boxele, nu aveam instalație, sunet. Am avut niște boxe de restaurant și le-am pus acolo pe scenă. Am lipit niște afișe scoase la xerox A4 pe coloanele de la metrou de la Romană, cu o noapte înainte. A fost arhiplin. Era lume și afară. Cred că era o perioadă în care la Piața Romană se strângeau găștile de rockeri, de fani Depeche Mode, de punkiști. Foarte mulți dintre ei au venit la concert pentru că se întâmpla ceva nou în zona asta de oraș. Am rămas foarte surprinși. Nu știam ce înseamnă la vremea aceea, dar eram fericiți.
Vă mai amintiți cât a fost biletul?
Nu, trebuie să mă uit pe afiș. Am articole din presă de a doua zi, căci au apărut articole în Evenimentul zilei, în Tineretul liber și cred că și în Libertatea sau România liberă, nu mai țin minte exact. Erau foarte diferite. Unul zicea că a fost excelent, altul că a fost foarte prost. Fiecare ce a înțeles. Oricum, evident, nu știam niciunii prea bine ce făceam acolo, adică e probabil să fi fost prost concertul, dar atmosfera a fost foarte mișto, pentru că era foarte multă lume.
Fiind primul concert, am descoperit ce înseamnă să
organizezi. Noi nu aveam idee de absolut nimic. Nimic din ce am făcut nu ne-a învățat nimeni, nici să scriem muzică nu ne-a învățat cineva.
Cred că și de asta funcționa. Funcționa datorită entuziasmului foarte mare. Era cumva firesc, după anii 1990, se simțea nevoia de exprimare, aveai senzația că se deschid toate ușile lumilor tale. Toți ne simțeam eliberați, toată lumea avea nevoie să se exprime, să facă ceva, să-și facă vocea auzită.
Și totuși, voi nu ați abuzat de cuvinte. Am senzația că întotdeauna ați scos partea frumoasă a cuvintelor în cântecele voastre.
În timp s-a întâmplat asta. Ai să fii surprinsă, la început eram foarte golani. Prin 1993, cântam cu un limbaj mult mai colorat decât Paraziții, să spunem. Există „dovada” într-un documentar. Era o perioadă rebelă prin definiție, eram teribiliști, simțeam nevoia să ne găsim locul.
Întorcându-mă puțin la părinții dumneavoastră, care erau iubitori de alt fel de muzică, au înțeles această etapă?
Niciodată nu mi-au spus să nu fac ceva. Am avut mare noroc că m-au încurajat să trec prin toate etapele, pentru că, până la urmă, cel mai bine era că treceam prin toate etapele la vârsta potrivită. Dacă te apuci la 30-40 de ani să cânți cu un limbaj de genul acela, e o problemă, însă la 16 ani poate fi firesc.
Ați simțit că drumul spre faimă a venit odată cu Atomic?
Da. Postul Atomic TV s-a lansat cu piesa noastră, care a fost aleasă imnul postului. Era prima televiziune muzicală românească. Ei căutau artiști tineri, ca să îi lanseze, să le producă niște videoclipuri. Era ceva ce nu se întâmplase în România până atunci. Multe trupe și-au înregistrat niște demo-uri sau au trimis pe casete audio, ca să facă parte dintre trupele cărora să li se facă videoclipuri. Noi ne-am ales cu un cântec. Eram noi, Șuie Paparude, 3 Sud Est. Toți eram la început. Pe atunci directorul artistic era Tudor Giurgiu, care urma să regizeze toate clipurile acelea. Deși nouă ne-au ales un cântec, noi am propus să venim cu altul, că nu era OK acela, că puteam să venim cu ceva mai bun, chiar dacă acela era ales. Și m-am dus acasă, în subsolul blocului, unde aveam noi sala de repetiție, și am scris alt cântec, care a convins Atomicul și a fost transformat în imn.
Odată cu lansarea postului, noi credeam că o să vină faima, că toată lumea o să știe de noi, că era difuzat clipul nostru de 9 sau 10 ori pe zi, cu tot cu making of. Numai noi eram pe Atomic TV. Ce cântam noi la vremea aceea nu era așa de bine înțeles, era pe alocuri bizar. Nu se asculta genul acela de pop rock în România decât prin niște cluburi. Devenea foarte frustrant. Deși noi eram foarte difuzați, nu aveam succes.
În anul 1999 ați lansat hitul „Noi o scoatem la capăt”, la Pro FM.
Da, această piesă a devenit, într-adevăr, primul nostru hit. După care a urmat imediat, la 2-3 luni, „Lângă inima mea vine inima ta”, pe care Andrei Gheorghe a ascultat-o și a vrut să o facă imnul Pro TV și Pro FM pentru Valentine’s Day. Și, deodată, eram foarte difuzați și pe Pro TV și pe Pro FM. Ajunseserăm într-un punct în care lumea ori ne ura, ori ne plăcea foarte mult. Oamenii se săturaseră să vadă atât de mult ceva ce nu știau dacă le place sau nu.
A existat vreun moment în acești 30 de ani când ați simțit că trebuie neapărat să vă reinventați, să schimbați cumva foaia, ca să nu rămâneți în urmă în „noua industrie”?
Nu am simțit să fac nimic de dragul altora. Venea din mine, voiam eu să fac asta, față de mine, față de noi, să încercăm și altceva. Dar noi nu ne-am perceput niciodată ca având vreun succes extraordinar. Nu am crezut niciodată că avem ce să pierdem și că trebuie să ne punem înapoi pe un anumit loc. Noi am știut foarte clar care e locul nostru și care e notorietatea, popularitatea. Dacă o iei statistic, sunt mai mulți oameni care nu ne plac decât oameni care ne plac. Dacă știi asta, ai o altă liniște.
Mie îmi e mai bine să știu un adevăr. Că oamenii știu numele trupei nu are nicio legătură cu faptul că le și place Vunk. Ar fi o problemă să ne placă foarte multă lume. Ceva nu am face bine.
Nu am simțit niciodată nevoia să facem ceva pentru că pierdem ritmul sau că nu mai suntem relevanți sau la modă. Ce se poate schimba? Sunetul, calitatea sunetului. Dar, dacă artiștii spun adevărul, oamenii o să îi asculte și în 1700, și în 1900, și în 2000, și în 3000. Nu contează ce sunete folosești ca să îți spui mesajul pe muzică. Atât timp cât toate cuvintele pe care le-ai pus în muzică au fost puse cu credință, din suflet, simțind fiecare cuvânt, nu există posibilitatea ca publicul tău să te vrea diferit.
E foarte multă metaforă în versurile voastre, ceea ce place foarte mult. Cum se nasc cântecele voastre? Poți să scrii despre iubire la nivelul la care scrieți voi sau despre dezamăgire la nivelul acela, fără să o trăiești personal?
De cele mai multe ori scriu din experiență, din ce am trăit și, când nu e așa, măcar am o mică idee, un sentiment apropiat pe care l-am trăit și pe care mi-l pot imagina unde s-ar duce. Nu scriu la comandă.
Dar ați putea face asta?
Tehnic, da. Dar nu mi-ar plăcea nicio clipă să fac asta și mi s-ar părea că fac o treabă foarte proastă, chiar dacă ar fi bună, pentru că aș simți că mint.
Cât de important credeți că e să păstrezi un echilibru între vechea generație și noua generație? Credeți că se poate să alegi din f iecare ce e mai bun?
Culmea, mi se pare că, cu cât tradiția ta este mai mare, cu cât ai mai mulți ani de carieră în spate, eu am 30, cu atât vine mai mult public tânăr. Pentru mine este o surpriză cât public tânăr vine la concerte. 14-15-16 ani.
Care e ponderea concertelor, gratuit versus pe bilete?
Este undeva jumi-juma. Primăvara și toamna facem niște turnee, produse de noi, dintre care unul e un turneu mare de cluburi, iar celălalt e un turneu mare de filarmonici, case de cultură, teatre, locurile speciale în care ajungem. Cele mai multe sunt pe bilete. Asta e o chestiune pe care o faci în timp.
S-a întâmplat să refuzați concerte?
Da. Am refuzat destule. Unele plătite foarte bine sau în context foarte bun. Te pot costa mai mult anumite alegeri pe care le faci pentru moment, pe termen lung.
Din ’97 sunteți în aceeași formulă?
În ’94 eram formula de patru băieți. Noi eram Victor, Alex, Nicu, Cornel. Inițialele noastre au format numele Vank. Era perioada trupelor de rock, metal și era clar că trebuie să fie un K în loc de C. Din ’94 până în 2006 am fost în formula asta, după care Victor și Alex au plecat din țară. Am refăcut formula și, între timp, doi oameni s-au mai schimbat. Am rămas eu și Nicu.
Spuneți-mi, vă rog, despre sCORNELi. De când ați început să scrieți la nivelul acesta? Blogul de când îl aveți?
Din 2010 am început să postez pe blog. Pe vremea aceea, era moda blogurilor pentru a începe să ai public și să faci bani din scris prin afilieri, sponsori, eu nu mi-am propus niciodată. Cine intră acolo o să vadă că nu e pentru asta, nu are niciun fel de disciplină, nu are frecvență. Este un spațiu în care simțeam nevoia să mă exprim altfel decât o făceam în cântece. Ușor, ușor, mi-am dat seama că simt nevoia să spun mai multe lucruri decât în două strofe și un refren sau cât are un cântec. Să fie o proză mai dezvoltată. Cel mai greu mi se părea la începutul anilor 2000 să umpli o foaie albă. Eu aproape că aveam o fobie, e mult spus, dar mă gândeam fascinat la oamenii care scriu cărți, mă întrebam cum umplu oamenii ăștia atâtea pagini? Tot timpul mi s-a părut greu să umplu o foaie albă. Am început să scriu orice îmi trece prin minte. Dacă îmi vine o idee, să scriu tot ce naște din ideea aceea.
V-ați gândit să puneți sCORNELi într-o carte?
Da. M-am gândit și la asta. Am și o idee. Am început o poveste pentru carte, ficțiune. Mi-aș dori să fac o profesie și din asta, să scriu o carte cu povești. Îmi place foarte mult. Nu am exercițiu, dar îl dobândesc.
V-ați gândit să puneți sCORNELi într-o carte?
Da. M-am gândit și la asta. Am și o idee. Am început o poveste pentru carte, ficțiune. Mi-aș dori să fac o profesie și din asta, să scriu o carte cu povești. Îmi place foarte mult. Nu am exercițiu, dar îl dobândesc.
Cum v-ați descurcat cu vedetismul? Ați stat departe de scandaluri.
Nu le-am căutat, nu le-am provocat.
Și nu v-au găsit ele?
Nu prea. Din punctul acesta de vedere, eu am fost foarte neinteresant. Și sunt mulțumit. De fiecare dată când simțeam că e cineva care urmărește asta, îl vedeam și îl ignoram. Dacă chiar vrei să nu știe nimeni ce faci, găsești metode prin care să nu știe nimeni ce faci tu, cu cine te vezi. Sunt convins că foarte multe dintre scandalurile apărute au fost provocate. Eu nu am avut dorința aceasta, nici magnetul acesta, să atrag astfel interesul presei.
V-a schimbat cumva direcția sau viața artistică apariția copiilor?
Mi-a schimbat în bine tot. Sunt foarte fericit cu ei. Pentru mame sigur este mai greu, mai ales să își continue cariere, profesii, joburi, stiluri de viață. Pentru tătici nu e așa, e doar o chestiune de prioritizare a timpului. M-a schimbat că mi-a adus o altă viziune. A pus straturi în plus. Toată pasiunea aceasta de a fi tată. Îmi place enorm. Îmi iubesc copiii și iubesc să mă joc cu ei.
Ei înțeleg treaba aceasta pe care o faceți dumneavoastră și expunerea pe care o aveți?
Înțeleg și le place foarte mult. Cezar, de exemplu, e foarte bun la tobe. A început să deprindă pasiunea aceasta pentru tobe și pentru trupă.
A venit de la el sau i-ați insuflat-o?
A venit de la el. Prima dată a văzut asta în concerte și, la un moment dat, a început să mă imite incredibil cu chitara. Mă văd în el. Se mișcă exact ca mine. A extras toate gesturile, face aceleași lucruri și își aranjează scena singur, cum făceam eu cu tobele când eram mic. I-am cumpărat chitară, tobe, tot ce trebuie. Acum e foarte pasionat, are concerte zilnic în casă singur. Zara își dorește și ea. Simt că e artistă, că are suflet de artistă. E extrem de generoasă, blândă, spune niște lucruri atât de frumoase, atât de simple. E foarte talentată pe desen, pe zona de pictură. Are niște idei cromatice și de perspectivă foarte bune.
Cu ce presiune a venit schimbarea de la a contoriza câte casete ați vândut în Obor până la a vă uita la vizualizările de pe YouTube?
Atunci când vindeam unități fizice, nu eram cei mai vânduți. Eram în preferințele oamenilor. Știu că nu sunt genul de artist care să placă maselor mari de oameni.
Dar cred că nici nu vă doriți masele.
Nu. Evident că, undeva acolo, mi ar plăcea să asculte toată lumea, să se regăsească, dar să și înțeleagă ce vrem noi să spunem acolo. Evident, nu toată lumea poate să trăiască sau să gândească așa, iar partea aceasta de cifre, de vizualizări eu nu o cred nici acum. Nu cred că îți spune vreun adevăr.
Ce vă doriți de la anul acesta aniversar? 30 de ani de Vunk, l-ați gândit cumva anume?
Da. Pregătim ceva special în noiembrie la Teatrul „Ion Creangă”, exact unde am început. O să publicăm, de asemenea, un triplu vinil, un fel de best of pe fiecare decadă, iar ca o acțiune de suflet, o să creăm un context în care să dăm înapoi ceva din toată experiența noastră, din toată încrederea pe care am acumulat-o noi, să o transmitem și altor artiști tineri, care au nevoie să știe că sunt oameni care vor să îi ajute și care cred că drumul lor poate fi de succes. O să încercăm să facem ceva pentru a sprijini artiștii aflați la început de drum. Mesajul este: noi am început de aici, fără să avem nimic, fără să știm nimic, fără să știe nimeni de noi. Cum a spus și David Popovici: „Dacă eu am putut de acolo de la mine, poate să facă asta oricine”, atât timp cât îți dai șansa și muncești pentru asta. În felul acesta încercăm să punctăm, nu despre noi, ci despre alții care pot face ce am început noi și mult mai bine.
Câte albume ați scos în 30 de ani?
Cred că sunt 12. Cu acesta, 13. Nu sunt așa de multe pentru 30 de ani. În primii 20 de ani, cumva, în mod normal și sănătos, ar fi să lansezi un album undeva la 2-3 ani, care să aibă conținut gândit să te țină un an, doi. Nu să ai două piese bune și restul umplutură, doar ca să spui că ai scos un album. După un an te trezești că nu mai ai ce să arăți de pe albumul acesta și trebuie să scrii altul. Noi, pe fiecare album, aveam 5 sau 6 cântece în care aveam încredere că pot fi single-uri și că le putem scoate la înaintare.
Dacă ați putea să schimbați ceva în muzica românească, în industrie, ce ați schimba?
Respectul față de meseria aceasta, pe care mulți oameni de decizie din industrie nu îl au. Începând cu artiștii. Foarte mulți nu au acest respect față de scenă, față de privilegiul pe care îl au că sunt acolo. Toți se bucură doar de avantaje, de bucuria că sunt admirați, că sunt priviți, că sunt în centrul atenției. E mai mult decât atât. E mai subtil. E importantă și abordarea ta față de tine. Publicul simte totul. Dacă tu nu te respecți pe tine, cum să te respect eu mai mult decât o faci tu?
Aș schimba și atenția față de cuvânt, care nu se mai dă. Ar fi foarte bine dacă toți cei care cântă în limba română ar cunoaște-o. E vorba tot despre respect. E un instrument. Cum ar trebui să știi instrumentul la care cânți, și limba în care vorbești e tot un instrument. „Macarena” – o lansare muzicală de guerilă.
Ce părere aveți?
Excelentă. Îmi place foarte mult Erika. Cred că este printre foarte puținii artiști care au atras atenția printr-un act artistic asupra unei situații și după care, la foarte puțin timp, a venit și cu o soluție. A lansat o aplicație, împreună cu o firmă de pază, deocamdată e doar pe București. E gândită pentru a le ajuta pe fetele care, la un moment dat, pot fi în pericol. Deci, nu doar a atras atenția, dar a venit și cu soluția. Nici ea nu cred că se aștepta la valul acela de popularitate asupra cântecului, care a închis cercul acesta. Și-a folosit toată notorietatea de pe urma scandalului aceluia ca să facă ceva să ajute. Așa că mi-a plăcut foarte mult.
Acum nu mai există preferați, există playlisturi.
Nu știu dacă tu asculți tot ce scoate un artist. Înainte, îți puneai căști, ascultai albumul cap-coadă și devorai fiecare cuvânt, fiecare sunet, citeai coperta. Acum nu mai faci lucrul acesta. Nici artiștii nu au mai livrat conținut atât de atent și sunt puține albumele care să conteze cap-coadă, iar publicul ascultă acum playlisturi. Și pe playlistul acela putem fi noi, poate fi Erika, poate fi muzică simfonică, manea, toate la un loc acolo. E greu acum să înțelegi care este nevoia publicului.
Idolii. Mai există pagini în reviste cu postere? Și le mai lipesc adolescenții pe pereți? Mai dați autografe?
Dăm încă autografe, dar acum te duci deja cu materiale promoționale. Nu prea mai sunt reviste. Și cele câteva reviste care mai sunt, de ce ar folosi două pagini să pună un poster?
Dacă ați putea să alegeți o formație, un artist cu care ați visa să cântați pe aceeași scenă, care ar fi?
Nu am cum să nu mă duc către Beatles. Sunt artiștii cărora le datorez pasiunea mea pentru muzică, pentru că mi-am găsit rostul în viață. M-au ajutat să descopăr și să mă descopăr, să găsesc în mine crezul acesta, rolul meu pe lumea aceasta.
Cea mai frumoasă melodie a voastră, pe care o simțiți a fi cea mai frumoasă?
Se numește „Doină fără doi”. Este lansată acum câteva luni, pe albumul De luni până duminică. Am lansat în februarie acest album. Totul se întâmplă într-un bloc cu opt etaje. Fiecare cântec este un apartament, unele cântece au legătură între ele. Este un album căruia am încercat, apropo de sCORNELi, să îi dăm o formă nouă de expresie pentru România. Se cheamă spoken word, o formă foarte cunoscută în străinătate. Sunt texte vorbite pe muzică. Sunt concursuri întregi de spoken word, unde vii și citești un text pe un fundal sonor. Eu am compus și fundalul sonor, și textul. Am avut norocul că îmi plac amândouă. Și pe acest album se găsesc altfel de texte. E o formă diferită de stiluri.
De ce vă este cea mai dragă?
În primul rând, am făcut acolo tot ce mi-a trecut prin cap. Are șase minute, contrar oricărui trend. Acum piesele sunt din ce în ce mai scurte. Dar datorită textului îmi place. Textul spune îngrozitor de multe. Ultimul vers din cântecul acesta ar putea fi esența oricărei relații dintre doi oameni. Fie că e de iubire, de prietenie, de familie, de orice.
Cum v-a venit ideea cu Ziua Dorului?
Tot ce e mai important pleacă dintr-o joacă. Aveam un cântec de lansat și nu știam ce să construiesc în jurul lui, ca o campanie. Și am început să iau cântecul la descompus, să văd despre ce este vorba. Și am văzut că e, de fapt, vorba despre dor. Și m-am gândit la ziua dorului, am căutat să văd dacă există. După care am realizat cât de puternic este sentimentul acesta, zilnic, la fiecare om există un dor. Nu ține de vârstă, de educație, de nimic. Nu are cum să nu existe o zi în care să nu atragi atenția asupra acestei emoții, să nu o pui în lumină. Și mi am dat seama că îi poate ajuta pe unii oameni care sunt atât de orgolioși sau atât de blocați în ei, încât nici nu mai realizează că le e dor de ceva sau de cineva. Sunt niște pași, să accepți și să și spui. Și cum mai mulți oameni spun cu voce tare „te iubesc” pe 14 februarie, pentru că parcă sub masca aceasta a sărbătorii de Ziua Îndrăgostiților avem mai mult curaj, de parcă nu am putea-o spune și pe 13 și pe 15. La fel și cu dorul. Măcar azi, de Ziua Dorului, recunoaște asta, că nu o să se întâmple nimic. Este ca și cum ai spune „La mulți ani!” de Anul Nou. E doar o urare, dar te ajută să scoți ceva din tine.
De cine vă este dor?
Mi-e dor de părinți. Oricine m-ar întreba, asta aș zice. Pentru că, în rest, sunt vii toți oamenii. Dacă mi-ar fi dor, aș putea să îi văd. Doar pun mâna pe telefon, îi sun, îi văd, ne întâlnim. Măcar am opțiunea aceasta. Pe tata l-am pierdut în 2021, iar pe mama în 1996.
Ce părere avea tatăl dumneavoastră despre ceea ce ați devenit?
Era foarte mândru de mine. Mai ales că el a lucrat în Radio România și a avut o funcție destul de importantă și, când am început să apărem noi, să ne lansăm și să evoluăm era foarte fericit. Îl suna lumea, îl sunau colegii de serviciu, rudele să îi spună că m-au văzut la televizor, că sunt bucuroși. Păstra tot ce apărea, toate revistele, toate ziarele, încă le am. Era foarte bucuros. Părinții mi-au dat încredere și au mers pe mâna mea, fără să mă influențeze. Nici nu m-au împins, nici nu m-au tras.
