Vasile Bănescu, Interviu Special
Îl urmăresc pe domnul Vasile Bănescu de mulți ani. Precum multora dintre dumneavoastră, și mie mi-a atras atenția pe vremea când era purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Toată acea perioadă a fost pentru mine o lecție deschisă de cum să comunici atunci când reprezinți o instituție încă rigidă din acest punct de vedere.
Domnul Vasile Bănescu este un profesionist care are darul de a transmite încredere. Astfel că, în acea perioadă, atunci când ieșea la o conferință, când apărea într-o emisiune ori la un eveniment, te determina să lași tot ce făceai și să-l asculți. Pe de altă parte, o spun cu toată asumarea, este genul de om de care unii se tem. Da, de ceea ce ar putea spune, căci domnia sa este un mare apărător al adevărului, adevăr care nu de puține ori deranjează. Oameni, funcții, aparate de funcționare ale unor instituții.
În ultimii ani, Vasile Bănescu a devenit una dintre vocile societății actuale. Continuă drumul adevărului și ne pune pe tavă lucruri neconvenabile, realități incomode, evidențiind cu eleganță și sobrietate lacune etice ale peisajului autohton sociocultural, politic ori ecumenic.
Am pășit cu emoție în sediul Consiliului Național al Audiovizualului, instituția în care activează domnul Bănescu la acest moment. Vă mărturisesc că mi-a fost teamă să nu întreb ceva nepotrivit, să nu fac vreo gafă sau să-i răpesc prea mult timp. Vă invit să vă bucurați de acest dialog încărcat de sens.
Ați fost ani la rând una dintre cele mai importante voci publice ale Bisericii. Ce a fost cel mai dificil în această poziție din acea perioadă? Senzația mea a fost dintotdeauna că v-ați asumat rolul de a fi, poate, mai direct decât permitea funcția pe care o aveați.
Într-adevăr, e vorba despre o perioadă de nouă ani, iar dificultățile au fost mai degrabă concentrate în prima lor parte. Am ajuns în postul acela de reprezentare după tragedia de la Colectiv, când Biserica se afla într-o postură foarte incomodă din cauza unor greșeli de comunicare, comise atunci pe linie instituțională. În plus, se confrunta la acea vreme cu o atmosferă foarte tensionată și ostilă.
În acest context am ajuns purtătorul de cuvânt al unei instituții care comunicase foarte stângaci până atunci. O instituție care nu reușise să își arate adevăratul său chip: acela al unei entități care știe să poarte un dialog cu societatea în această epocă a transparenței în care trăim acum cu toții. Așadar, cele mai mari dificultăți au fost reprezentate de faptul că a început un proces incomod de restabilire a unui dialog care până atunci nu fusese niciodată suficient de bine închegat.
Unul dintre primii pași a fost construirea unei relații funcționale cu presa, de exemplu: acceptarea, firească de altfel, a tuturor invitațiilor venite dinspre jurnaliști, participarea la emisiuni, la dialoguri publice ori la interviuri.
V-ați dorit umanizarea acestei instituții conservatoare?
Așa este, mi-am dorit inclusiv umanizarea ei prin comunicare și printr-o prezență activă, la vremea respectivă prin persoana mea, întrucât eu am devenit purtătorul de cuvânt al instituției, consilier patriarhal și responsabil de comunicarea cu presa.
Aceasta a fost prima dificultate, dar am depășit-o prin construirea unui dialog cu scopul de a consolida o nouă imagine a instituției în raportul ei cu societatea. Ulterior, au urmat evenimente, situații delicate, pe care instituția le-a traversat. E vorba, desigur, mai întâi despre construirea Catedralei Naționale.
După anul 2009, această clădire începea să prindă contur. Proiectul în sine al ridicării Catedralei Naționale era unul, de asemenea, precar înțeles, și atitudinea presei era cvasiostilă. Însă toate criticile formulate din această zonă trebuiau să primească un răspuns lămuritor din partea noastră.
Astfel că am inițiat un dialog deloc ușor de dus cu presa, care, la rândul ei, a transferat apoi în spațiul public răspunsurile pe care eu le ofeream în numele instituției. A intervenit apoi vizita Papei Francisc, care n-a fost chiar foarte bine primită de cercurile fundamentaliste din spațiul Bisericii Ortodoxe Române. I-a urmat sfințirea Catedralei Naționale, prima sfințire a altarului, un eveniment de presă cu adevărat însemnat. Pentru prima dată, jurnaliștii aveau acces în interiorul acestui monument extraordinar de important. Apoi a venit pandemia, o altă dificultate majoră, care a durat, așa cum știm, un timp îndelungat, și care a presupus o comunicare permanentă, zilnică.
A fost un demers evident solicitant, pentru că implica adecvarea instituției la o realitate medicală fără precedent. Ulterior, a izbucnit războiul din Ucraina, pe care, de asemenea, Biserica a trebuit să-l gestioneze atât ca realitate de discutat, cât și ca implicare în ajutarea refugiaților. Cea mai mare dificultate pe care am resimțit-o n-a venit însă din exteriorul instituției. E firesc ca în afara ei să existe nelămuriri, critici, chestionări ale deciziilor ei, pentru că e vorba despre multe necunoscute care, neprimind răspuns, perpetuează tot felul de scenarii în spațiul public.
Însă destul de curând am observat, de fapt, că marile greutăți și marii adversari ai Bisericii nu sunt în afara ei, ci în interior, așa cum s-a constatat de-a lungul istoriei peste tot, nu doar în Biserica Ortodoxă Română. E vorba deci despre oameni care fac parte din Biserică și care nu înțeleg cultura dialogului, care au dezvoltat și se situează încă în paradigma cetății asediate.
Aceștia consideră că Biserica este o instituție asediată de presă, neînțeleasă, sabotată și așa mai departe. De fapt, lucrurile nu sunt așa și am demonstrat că, prin dialog, comunicare, situare binevoitoare în conversația cu jurnaliștii, totul poate fi foarte simplu lămurit și, bineînțeles, limpezit de ambele părți. Așadar, dificultatea majoră a venit din altă parte și nu a fost aceea de a traduce mesajul Bisericii și chiar mesajul creștinismului însuși în paradigma postmodernității noastre.
Mi se pare necesar ca Biserica să facă asta, să-i traducă omului contemporan un mesaj creștin la care el, din varii motive, nu mai are acces pe cont propriu. Trăim în societatea oboselii, a performanței, care ne împiedică să ne informăm ramificat în absolut orice direcție. Aceasta deci e o datorie pe care am încercat să mi-o împlinesc cât am putut de bine și nu mi s-a părut dificilă.
Dificultatea, repet, a apărut în interiorul instituției din cauza unor personaje care au intrat în conflict chiar cu Patriarhia Română. Vorbim aici, spre exemplu, despre episcopul de la Tomis, care a reprezentat realmente un element ostil față de direcția statului român în crizele prin care a trecut, față de direcția creionată rațional chiar de Patriarhia Română în foarte multe contexte. Așadar, o dificultate care rămâne și astăzi este adecvarea instituției Bisericii la realitate.
Credeți că e o luptă pierdută?
Sper că nu. Deși nu sunt optimist, aleg să fiu mereu realist și să țin cont de realitatea imediată. E o luptă care, din păcate, nu se anunță foarte scurtă.
Ce v-a determinat să acceptați această nouă responsabilitate în cadrul CNA?
Aș spune că nu eu am ales lucrul acesta, întrucât nu m-am gândit niciodată la această posibilitate. După retragerea mea din funcția de purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, în iunie 2024, am primit o invitație de a merge să lucrez în calitate de consilier al demnitarului la Secretariatul de Stat pentru Culte.
Este o instituție subordonată guvernului, unde contribuția mea, în calitate de teolog, de intelectual creștin public și de om cu o oarecare experiență în dialogul cu cultele religioase, a putut fi adusă timp de șase luni. Atât am rămas acolo.
Apoi, în toamna anului 2024, a ajuns la mine o invitație formulată de Guvernul României din vremea respectivă, aceea de a accepta să devin unul dintre membrii Consiliului Național al Audiovizualului. Așa cum știți, acest consiliu este compus din unsprezece persoane. E vorba despre oameni care au avut sau au tangență cu presa, cu audiovizualul.
Experiența mea foarte bogată în această direcție, eu însumi fiind timp de cincisprezece ani realizatorul unei emisiuni de televiziune, Dialog cultural, și, evident, participarea mea cvasipermanentă la emisiuni de radio și televiziune de-a lungul acestor foarte mulți ani mă calificau, într-o măsură, aș spune eu, respectabilă, pentru ocuparea unui asemenea post.
Cei unsprezece membri sunt întotdeauna nominalizați, conform legii, de instituții fundamentale ale statului român. E vorba despre Președinția României, Guvernul României, Senatul României, Camera Deputaților din Parlament. Eu am fost atunci nominalizat de Guvernul României din vremea respectivă. Așadar, am fost desemnat și am acceptat.
Care considerați că este cea mai mare provocare a spațiului audiovizual din acest moment?
Cred că cea mai mare provocare o constituie un anumit tip de sectarizare în spațiul audiovizual, una care, de fapt, prelungește o sectarizare socială din spațiul larg al societății românești. E vorba despre politizarea mesajului unor entități media: televiziuni, în principal, dar și posturi de radio care, prin situarea lor frapant neobiectivă, partizană de-a dreptul de partea unor entități politice sau altele, încalcă articole foarte limpezi din legea audiovizualului și din Codul audiovizualului.
Dincolo de asta, rămân provocările de natură ideologică, lucruri care provin și dintr-o insuficientă educație media chiar a multor oameni care lucrează în acest domeniu, care nu cunosc legile audiovizualului votate, evident, de Parlamentul României. Așadar, consider că, de când am venit eu aici, marea provocare a fost dată de consecințele alegerilor politice din România începând cu decembrie 2024.
Trăim într-o epocă a vitezei și a reacțiilor instantanee. Cât credeți că a influențat acest „dans” al reacțiilor rapide, agresive și neîntemeiate apariția social media și, în general, tot ce înseamnă Facebook?
Vorbind despre Facebook, mă întorc la ceea ce am spus mai devreme, la una dintre marile provocări ale CNA din acest moment, care este legată de manifestările din spațiul online, unde, de puțină vreme, CNA are atribuții pe materiale video, nu doar pe materiale text. Așadar, la CNA ajung foarte multe solicitări, reclamații legate de materiale postate online, deci și pe platformele de socializare.
Materiale care încalcă flagrant atât termenii și condițiile platformelor spre care noi orientăm de multe ori aceste materiale spre verificare, cât și legea nescrisă a bunului-simț, a decenței. Încalcă, firește, libertatea de exprimare, care nu înseamnă să spui oricând orice despre oricine, nu înseamnă să calomniezi, nu înseamnă să inventezi, nu înseamnă să induci panică, să propagi minciuna cruntă în spațiul public.
Marea discuție despre libertatea de exprimare, care e clamată chiar de unii dintre cei care o încalcă, anulându-o în contextele despre care vă vorbeam, e una dintre marile provocări. Viteza despre care vorbiți ne împiedică deseori să mai vedem lucrurile foarte clar. Și online-ul e o dovadă în acest sens.
Există această grabă de a interveni, de a lua atitudine. Ei i se adaugă nerăbdarea unora de a lansa în spațiul mediatic nonadevăruri, minciuni și narațiuni care intră în conflict cu legile statului român, dar și cu legea audiovizualului.
Da, în online și pe platforme se duce în acest moment ceea ce noi numim război cognitiv. Firește, există reglementări actuale. Vor exista și reglementări viitoare, care vor încerca să diminueze acest fenomen alimentat de multe ori de conspirații, dar, în primul rând, de o propagandă ostilă direcției statului român, care urmează o linie democratică, care este și trebuie să rămână cu orice preț una proeuropeană sau prooccidentală, cum se spune acum.
Există oare vreun protocol de colaborare între o entitate precum CNA și Meta, cei care dețin aceste platforme?
Da, există o excelentă colaborare ca de la o instituție juridică la altă instituție juridică. Concret, atunci când în fața membrilor CNA ajung materiale care, în mod evident, încalcă termenii și condițiile platformelor, le orientăm spre reprezentanții acestora pentru verificare și vă pot spune că reacțiile lor sunt în general prompte, adică acele materiale sunt eliminate.
Firește că e un război total inegal, pentru că există sute de mii de conturi false, de boți. Și probabil că lupta aceasta va deveni și mai grea odată cu dezvoltarea și mai mare a inteligenței artificiale, a AI-ului. Asistăm, așa cum știți, nu doar la o invazie de fake news, ci și de deep fake, care înseamnă modificarea imaginilor și, prin asta, inclusiv calomnierea gravă a unor persoane publice.
Sunteți la curent cu faptul că au circulat în mod absolut detestabil imagini modificate, falsificate ale unor persoane publice importante, precum ministrul nostru de Externe. Dar vă pot da și o veste bună. CNA-ul va avea, începând din acest an, acces la un soft specializat, pe care îl mai folosește și ARCOM-ul, echivalentul CNA din Franța.
Un soft ultraperformant, care va fi capabil să detecteze aceste materiale scanând spațiul online, ceea ce nu poate face, evident, un om. Va putea să identifice și să aducă la suprafață conturile false, boții și, desigur, materialele care intră în conflict direct cu realitatea și cu legea.
De când această schimbare, domnule Bănescu?
Până în această toamnă, cel târziu, acest soft va fi funcțional.
Vă urmăresc de mult timp în social media și observ că investiți mult timp în postări lungi, cu cuvinte alese despre subiecte stringente pentru societatea actuală. Ce sperați să le aduceți celor care vă urmăresc prin aceste postări?
În primul rând, nu-mi ia foarte mult timp, pentru că, din fericire, am această ușurință de a scrie și vă mărturisesc că o fac exclusiv din ceea ce eu numesc reflex moral. Consider că acest reflex, din păcate, s-a pierdut la nivel societal, dar cred că el ne poate salva de multe. În primul rând, ne salvează de manipulare. Omul majoritar din orice țară ar trebui să fie omul educat. Din păcate, la noi, în acest moment, omul majoritar nu mai este un om educat.
Dovada o constituie vulnerabilitatea educațională în care a fost surprinsă România la sfârșitul lui 2024 și care persistă și se adâncește, de vreme ce milioane de oameni nu pot distinge între ficțiune și realitate, între minciună și adevăr. Este foarte tristă această sectarizare de care pomeneam mai sus, are legătură cu ceea ce se poate numi o sectă apărută în mijlocul societății noastre, care pledează pentru irațional, pentru lucruri care pe un om educat firește că îl pun în situația de a se mira. Nu intru în amănunte de natură politică, dar ele sunt subînțelese și cred că, din acest motiv, cei care totuși ne dăm seama, care înțelegem realitatea într-o cheie superioară avem datoria să scriem, să vorbim despre ceea ce se întâmplă cu adevărat.
Iată jurnaliștii de calitatea dumneavoastră, care vin să întrebe și să transmită mai departe puncte de vedere care uneori nu se regăsesc nici măcar la televiziunile publice! E important să existe toate perspectivele, nimeni nu pledează pentru eliminarea vreuneia, cât de absurdă ar putea fi el. Dar e firesc să existe niște standarde în societate, la nivel media, care să aducă mai aproape de public punctele de vedere ale unor oameni cu capul pe umeri.
Evident că la internet toți avem acces. Umberto Eco a subliniat asta la vremea lui, spunând că acum internetul îi pune pe același plan pe un om care altădată vorbea la birt și putea spune orice, nu conta ce enormitate afirma, și pe altul din spațiul intelectual, din spațiul înțelegerii mai rafinate, mai nuanțate și, deci, superioare. Această egalizare în transmiterea unui mesaj public trebuie totuși să fie nuanțată, să se diferențieze cumva ierarhic. Ierarhia e importantă în orice domeniu, inclusiv în zona comunicării. Încerc să traduc realitatea.
Pe mine mă fascinează această idee a adecvării minții noastre la realitate. S-o luăm în calcul, să n-o sfidăm. Problema este că, într-o societate insuficient educată, cum am ajuns să fim noi, această realitate nu mai este nici măcar interesantă.
Nu mai fascinează, nu mai constituie primul criteriu pentru că s-a produs o ideologizare a minților printr-o propagandă inițial subtilă, dar de-a dreptul violentă în ultimul timp. O propagandă care face primele victime în rândul oamenilor mai puțin educați.
Referindu-ne la televiziunile care promovează asemenea oameni, care este limita între libertatea de exprimare, între democrație și dreptul acestor televiziuni de a propaga și promova oameni care militează doar pentru neadevăruri, induceri în eroare și haos? Eu înțeleg, așa cum ați spus și dumneavoastră, că nu trebuie să excludem nicio opinie. Totuși, oare răul care se face prin a-i lăsa să facă ce vor, căci este democrație, nu este infinit mai mare?
Firește că e mai mare, dar vorbim despre entități media care nu au în spate oameni de presă, specialiști, persoane consacrate în plan public, social, cultural, ci oameni evidențiați mai degrabă în plan penal. E vorba despre oameni cu procese, așa cum știm. Oameni cu datorii enorme către statul român, care nu și-a recuperat încă banii. Oameni care sunt implicați încă în procese care nu-i onorează și care nu se mai termină până la prescriere, eventual.
Asta explică, evident, orientarea unor posturi de radio și de televiziune spre o zonă care n-are legătură cu deontologia jurnalistică, așa cum o cunoaștem eu, dumneavoastră și atâția alții. Aceasta cred că este o explicație. Deci nu e vorba despre presă în general. Jurnaliștii prezenți în aceste posturi pot fi oameni respectabili, pot fi chiar bine pregătiți, dar, fiind angajați într-o entitate media privată, încetează să mai fie cu adevărat liberi, urmând o politică a postului. În alte țări (cunosc mai bine spațiul german și elvețian) așa ceva nu există.
Acolo nu poți să manevrezi o întreagă entitate media, o televiziune, de exemplu, într-o direcție contrară spiritului statului respectiv, contrară intereselor naționale în mod evident cunoscute, cum e la noi apartenența la Uniunea Europeană, un parcurs vital pentru România. Avem însă în țară oameni care sfâșie steagul, care ard drapelul. Dacă ar fi persoane private, poate că nu ar deranja pe nimeni, dar sunt demnitari ai statului român. Iar acest lucru deja devine o mare problemă pentru transmiterea mesajului la nivel public.
Pentru că omul obișnuit, dacă vede un demnitar al statului făcând așa ceva, nesancționat de nimeni ci, dimpotrivă, promovat în spațiul TV, își pune întrebări sau ajunge să-l urmeze. Despre asta vorbim. Așa arată societatea noastră în acest moment. O societate sfâșiată, ultrapolitizată, sectarizată. Sectarizare la care contribuie, din păcate, inclusiv aceste entități media trase la răspundere de CNA. Pentru că trebuie spus: aceste televiziuni sunt sancționate în mod curent de CNA, dar nu le pasă. Probabil e un control mult mai mare acolo. Unii nu-și plătesc amenzile, alții le plătesc și merg mai departe. N-am observat o ameliorare reală sau o schimbare de viziune jurnalistică, nici măcar după ce au trecut prin sancțiuni graduale, din ce în ce mai severe.
Firește, se poate ajunge la pierderea licenței – mai întâi la înjumătățirea ei, apoi la anulare. E recent cazul pe care îl cunoaștem cu toții, al postului Realitatea TV. În acest moment există un proces în recurs legat de această problemă.
Să ne ducem puțin către latura spirituală cu următoarea întrebare. Ne întâlnim des cu sintagma aceasta: „Eu nu sunt cu biserica, dar cred în Dumnezeu”. Poți fi credincios fără a păși în Casa Domnului? Ce părere aveți?
Această relație dintre om și Dumnezeu poate fi reală și în afara incintei bisericii, dar prezența noastră reală într-o comunitate de credință, de speranță și de dragoste, această comunitate fiind însăși biserica, e una firească, naturală și logic ideală. Să ne afirmăm credința înseamnă să ne-o mărturisim public atunci când spunem Crezul în biserică, fiind acolo.
Însă fenomenul pe care îl detectați, acela al exprimării credinței, simultan cu nonapartenența la o biserică e universal în acest moment. Ce observ eu în spațiul românesc este că numărul celor care rămân credincioși, dar nu mai frecventează slujbele bisericii este în creștere. Dar trebuie să adaug, în calitate de teolog și de creștin, că firesc așa ar fi: un om deplin credincios este cel care participă la slujbele bisericii (nu neapărat regulat), care ține cont de bornele acestea, de punctele cardinale ale credinței sale, care pot fi posturile urmate de Sfânta Împărtășanie, evident precedate de spovedanie. Asta ar fi, ca să spun așa, formula rotundă în care se mișcă omul credincios care merge și la biserică. Apare însă o problemă pe care Biserica n-o discută foarte deschis, din păcate: aceea legată de o dezamăgire pe care o au mulți dintre oamenii credincioși.
Dezamăgire provocată de ce anume?
De instituție. De imaginea Bisericii în spațiul social. O imagine de multe ori șifonată de reprezentanți ai Bisericii. Lumea observă că, deși aceste căderi există și uneori devin foarte spectaculoase, cel puțin în ultimul timp, Biserica n-a mai ieșit să spună da, s-a greșit.
În plus, sunt dăunătoare imaginii instituției criticile pe care oamenii le au în legătură cu, de exemplu, aparenta complicitate a unor oameni ai Bisericii la probleme grave ale societății și, până la urmă, chiar cu asocierea instituției cu o anumită zonă politică. De ce? Pentru că la alegerile recente foarte mulți reprezentanți ai clerului, monahi chiar, preoți, au defilat, din păcate, cu stindardul politic al acestei mișcări.
Astfel că apare o contradicție între declarațiile oficiale ale Bisericii de neutralitate perfectă și asemenea implicări fățișe. Au fost făcute publice imagini care îi surprind pe reprezentanții Bisericii în compania cvasioficială a membrilor unui partid sau altuia. Acest lucru nu este în regulă, și provoacă, prin lipsa de explicație, prin lipsa de fermitate pe care trebuie să o aibă orice instituție, multă dezamăgire. Și eu cunosc foarte mulți oameni care îmi spun că nu mai merg la biserică. „Sunt dezamăgit, nu mă mai simt bine, nu mai vreau să merg într-un loc unde una se spune, și alta se face.” Nu generalizez, nu cred că asta are un impact major acum, dar riscă să aibă.
Îngrijorarea mea se manifestă prin ceea ce scriu, atrăgând atenția asupra unor lucruri. Nu trebuie amestecate cele ale Cezarului cu cele ale lui Dumnezeu. Nu trebuie amestecate politicul și religia, pentru că avem un precedent sângeros în istoria recentă a României: în perioada interbelică, legionarii își făceau cruce cu o mână și cu alta luau revolverul. S-a vorbit chiar într-o carte despre mistica revolverului.
Această întâlnire dintre Biserică și politică este nocivă pentru ambele părți. Din păcate, cel puțin în comunitățile mai mici, campania electorală se desfășoară cu cel mai mare efect în biserică. Sigur că noi, ca oameni, putem avea preferințe politice. E firesc să avem. Suntem ființe politice de la Aristotel încoace. Din acest motiv, nu e o problemă, fiecare votează cum dorește. Dar când faci propagandă politică, când faci din Hristos agent electoral și din Dumnezeu termen central al discursurilor politice nu este bine.
De la un politician eu aștept discursuri coerente despre economie, despre politică externă, despre tot ce presupune o strategie de ameliorare a societății în care trăiesc. Atunci când un politician folosește cuvântul „Dumnezeu” o dată la cinci minute și îmi vorbește în pilde religioase în loc să-mi vorbească despre lucruri foarte concrete, care ne privesc pe noi toți, cetățenii, e deja suspect și nu e în ordine. Iar dacă Biserica încurajează astfel de politici, politicieni fanfaroni, așa-ziși credincioși, greșește.
Credeți că educația copiilor noștri este afectată din cauza faptului că părinții au dreptul acum de a opta pentru ora de religie de la școală? Credeți că făcea bine ora aceea de religie obligatorie?
Ora de religie a rămas în continuare. Este opțională. Trebuie să ți dai acordul, ceea ce e firesc, pentru că nimic făcut cu forța nu sună bine, nu dă bine. E firesc să alegi. Și Biserica însăși trebuie să cultive această cultură a alegerii. Pentru că miezul creștinismului este libertatea. Miezul vieții creștine este libertatea. Trebuie să ajungem să fim educați în așa fel încât să putem prefera binele, să-l alegem. Or asta presupune o acțiune convingătoare.
Profesorul de religie de la catedră trebuie să fie atât de bun, de convingător, încât să se vorbească despre el ca despre un profesor la care merită să-ți duci copilul la ore. Dacă acei profesori, mulți dintre ei, din câte înțeleg, nu reușesc acest lucru, nu e de mirare că unii părinți nu-și mai înscriu copilul la religie. Mi se pare logic. În plus, cel puțin în primii opt ani, religia nu are o miză în curriculum. În clasa a VIII-a, la examenul prim și important, religia nu face parte din materiile pentru Evaluare. De aceea trebuie investit într-o calitate excelentă a orelor de religie, în așa fel încât ele să fie parcurse cu plăcere și cu interes.
Am experiența predării acestei materii timp de zece ani. Religia trebuie să fie percepută în școală ca un element în primul rând cultural și evident moral. Moralul e subînțeles când vorbim despre religie. Dar a preda religia în școală ca de la altar nu este adecvat. Trebuie să o predai de la catedră, ca pe o materie cu o încărcătură culturală foarte importantă pentru dezvoltarea copilului, care se formează din punct de vedere intelectual.
Acum un an am organizat un eveniment, unde am vrut să chem un părinte celebru, dintre cei cu priză în online. Costul însă pentru această prezență era uriaș: 1 500 de euro pe oră. Ce părere aveți despre preoții care își vând „înțelepciunea”? Este scandalos. Pot afirma deschis asta. Cunosc fenomenul și vă pot spune doar atât: atunci când un om al Bisericii, preot, monah, ajunge să fie perceput ca vedetă, ajunge să participe la conferințe unde pretinde onorariu, cred că nu este greu de tras concluzia că acesta încetează să mai fie un reper moral și un exemplu de discernământ, un exemplu de echilibru, de onestitate și așa mai departe. Și eu sunt invitat pe la conferințe.
Mi se pare inadmisibil să pretind ceva pentru că merg să vorbesc despre un subiect care are legătură cu credința, cu tot ce presupune paradigma culturală și morală. Firește că e altceva dacă primești un dar de la cineva; există oameni extrem de generoși, de cumsecade, care sigur îți plătesc biletul de avion sau cazarea. Nu e nimeni absurd. Deci, dincolo de aceste detalii, probabil nesemnificative, fenomenul apariției unor VIP-uri în mediul bisericesc și chiar monahal există.
Monahi de la Muntele Athos care au Facebook, care vorbesc pe Facebook, care au conferințe pe la Viena, cum e un celebru monah căruia nu o să-i dau numele și care merge frecvent prin Occident, deși el a optat să fie monah, adică retras la Muntele Athos. Nu suntem absurzi. Firește că poți ieși din mănăstire cu binecuvântarea starețului.
Vă dau exemplul unui monah exemplar, părintele Rafael Noica, care stă în Munții Apuseni și care, din când în când, dar foarte rar, coboară pentru câte o conferință într-un oraș din apropiere. Pentru că e un om important de cultură, profund duhovnicesc, care vine și transmite un mesaj întremător pentru comunitate.
Dar n-o să auziți de părintele Rafael Noica sau, mai ales, n-o să-l vedeți pe vreun afiș. Bucureștiul e înțesat de afișe în care e greu să nu vezi un preot celebru sau altul. Nu mi se pare în ordine.
Dar aici oare n-ar trebui să intervină Patriarhia?
Și această ordine e de natură, în primul rând, morală. Când pierzi busola, când încetezi să mai gândești lucrurile în funcție de propriul statut, care presupune smerenie, presupune discreție, atunci înseamnă că ai o problemă care a devenit malignă.
Cred că toți suntem vizitați de această ispită a vizibilității. Când trăiești într-un mediu digital așa cum trăim noi, când scrii, când publici, mai ales în calitate de autor, nu poți să fii total insensibil, pentru că altfel de ce ai mai publica?
Sigur, publici cu un scop. Dar, cum am zis, ar fi bine să publicăm dintr un reflex moral, să scriem, să ajutăm să facem lucruri cât putem, cu puterile și cu talentul nostru.
Poate ar trebui reglementate aceste aspecte și de la nivel înalt.
Biserica mizează pe libertate și pe discernământ, dar, atunci când reprezinți Biserica la nivelul acesta public, în mod normal ar trebui să existe o temperare care ne face tuturor bine, evident, nu doar unora sau altora.
Domnule Bănescu, ce înseamnă eleganță umană dincolo de aparențe, dincolo de ceea ce ne place să promovăm că am fi? Pentru că trăim niște vremuri în care am învățat lecția, adică știm ce să spunem ca să dăm bine. Știm cum trebuie să facem să părem oameni eleganți.
Atunci când ajungi să vorbești doar într un mod care dă bine, care atrage atenția, care îți mijlocește avantaje și bani, că firește, lucrurile care dau bine se vând ușor, atunci nu vorbim despre eleganță. În viziunea mea, eleganța este eleganța creștină.
Este sinonimă cu noblețea, cu aristocratismul, cu ceea ce Steinhardt, în Jurnalul fericirii, numește boierie a spiritului, aristocratism moral, spiritual și care, firește, are ca trăsături blândețea, discreția, în niciun caz lăudăroșenia, vorbăria ori celebritatea aceasta ieftină. Un om elegant din punct de vedere creștin este un om sobru, nu sumbru.
Un creștin trist e un trist creștin, cum s-a spus. Deci sobrietate, umor, de ce nu?, de bună calitate, eleganță în exprimare. O limbă română vorbită impecabil cred că ține de respectul pe care trebuie să-l avem în calitate de creștini și, mai ales, de intelectuali creștini. Eleganța despre care vorbim trebuie să fie o eleganță în primul rând lăuntrică, pentru că asta dă naștere unei eleganțe exterioare, de la gesturi la cuvinte, la atitudini.
Cred că oamenii, chiar și așa-zișii oameni simpli, percep falsitatea, jocul de-a autenticitatea. Sunt convins că asta se simte. Și, iată, dumneavoastră ați simțit când mi-ați vorbit despre așa-zișii preoți celebri care nu mai încap pe afișe.
Se poate educa noblețea sau te naști cu ea?
Se poate educa pentru că, de exemplu, un țăran poate ajunge să fie un aristocrat – nu cu sânge albastru, ci un aristocrat al discernământului. Am avut mulți dintre noi bunici care ne-au marcat foarte frumos. Aceia erau niște aristocrați țărani.
Petre Țuțea vorbește, de pildă, despre țăranul imperial, țăranul român de pe vremuri, un om al bunului-simț, al rânduielii, al respectului profund față de Biserică, un om care trăia în rânduială. Păi, omul acela firește că-i era superior ca umanitate unui conte sau unui prinț care făcea tabula rasa din valorile morale și se comporta smintit pentru alții.
Deci noblețea cred că se educă și se construiește prin educație, prin aplicarea legii bunului-simț și așa mai departe. Firește că poți să ai niște trăsături moștenite de la părinți, dar eu cred că noblețea se educă. Or situarea reală în creștinism îți transferă un tip de aristocratism. Atunci când devii un creștin real. Prin asta înțeleg un om cu un mod de viață discret, dar cât de cât exemplar pentru alții. Atunci ești deja pe o treaptă a aristocrației spirituale.
Și ultima întrebare, domnule Bănescu, ce ar trebui să protejeze mai bine omul secolului în care trăim, astfel încât mediul în care ne ducem existența să fie mai primitor pentru suflet?
Ne autoprotejăm prin cunoaștere în creștere, în crescendo. Ne protejăm prin educație, deci ne protejăm prin plusul pe care îl aduce credința. A ajunge să înțelegi plusul credinței, a nu disprețui ce nu se vede, a avea încredere că, dincolo de lumea în care te miști, o lume a materialismului, a posesiunilor, a performanțelor și care îți procură doar avantaje materiale, se află o lume a celor nevăzute, unde se decide chiar tot ce e important pentru noi. Cred că în măsura asta vom putea fi protejați, fiecare în grade diferite.
De ce anume? De manipulările care se proliferează în ziua de astăzi, de ispitele din zona inteligenței artificiale, care devine personajul aproape central al vieții omului de astăzi. Ne protejează de multe lucruri. Ideologiile sunt iarăși o problemă astăzi. Ideologiile de orice fel sunt profund nocive. Nu mă refer la ideologia unui partid neapărat, care e partid democrat și ar trebui să aibă o ideologie politică.
Mă refer la ideologiile extremismului, care au, în majoritatea lor, legătură cu deriva culturală și spirituală. După Revoluția Franceză s-au născut iacobinismul, socialismul, fascismul, nazismul. comunismul, Spre exemplu, neomarxismul din zilele noastre este unul cultural. E unul care exclude cultura religioasă, care exclude morala. Despre asta e vorba în neomarxism, care are multe derivate și excese de natură ideologică.
MAGA, de exemplu, e iarăși o mișcare ideologică violentă, care și-a făcut loc în spațiul public pe ușa minciunii cum că este o mișcare conservatoare. A fi conservator nu înseamnă a împușca oameni pe stradă. A fi conservator nu înseamnă a ține discursuri sforăitoare în Parlament. A fi conservator e tot un mod de viață, până la urmă, care n-are legătură cu discursurile.
Conservatorismul înalt, spre care mereu îndemn și pe care îl respect cu adevărat, sperând că mă încadrez și eu, fie și puțin, în zona lui, este conservatorismul politic și cultural apărut inițial în secolul al XVIII lea, prin Edmund Burke, cel care a dat o replică Revoluției Franceze în cartea sa Reflecții despre Revoluția Franceză.
Edmund Burke e considerat părintele conservatorismului. Apoi, mai recent, e vorba despre conservatorismul edificat prin scrierile lor de Russell Kirk în America, de Sir Roger Scruton în Marea Britanie. Și mai sunt, evident, și alții.
Acolo e de găsit viziunea conservatoare frumoasă, înaltă, reală. Vă pot asigura, întrucât îi cunosc pe mulți dintre așa-zișii conservatori din spațiul nostru public și politic, care se autointitulează creștini conservatori astăzi, că cei mai mulți dintre ei, ca să nu spun aproape toți, nu au citit și nu au adâncit în niciun fel lucrările acestor uriași gânditori conservatori.
