Liliana Corobca: între memorie, literatură și adevăr
Interviu de Marius Nica, profesor
Liliana Corobca este una dintre vocile distincte ale literaturii române contemporane, un scriitor pentru care literatura nu înseamnă doar construcție estetică, ci și o formă de recuperare a memoriei și a vocilor care riscă să fie uitate. Născută în Republica Moldova, la Gălești, raionul Strășeni, și stabilită ulterior în România, Liliana Corobca a construit, de-a lungul anilor, o operă în care experiențele individuale se întâlnesc cu marile traume ale istoriei recente. Proza sa se apropie de oameni aflați în situații-limită, de copii care sunt obligați să înțeleagă prea devreme lumea adulților, de fenomenul migrației, de oameni dezrădăcinați și de destine marcate de istorie. În cărțile sale, lucrurile despre care uneori ne este greu să vorbim devin povești care pot fi citite, înțelese și, poate, asumate. Scrisul ei nu caută să ofere răspunsuri simple, ci să ne oblige să privim mai atent realități pe care, de multe ori, preferăm să le ținem la distanță.
Pe lângă activitatea literară, Liliana Corobca este și cercetătoare a memoriei și a istoriei recente. Interesul său pentru document, mărturie și arhivă se întâlnește cu literatura într-un spațiu în care adevărul istoric și adevărul uman se completează reciproc. Această dublă perspectivă – de scriitor și de cercetător – îi permite să privească trecutul nu doar ca pe o succesiune de evenimente, ci ca pe o sumă de vieți, destine, pierderi și amintiri.
Poate că tocmai de aceea, în cărțile Lilianei Corobca, memoria nu este niciodată doar despre trecut. Ea vorbește despre prezent și despre felul în care ceea ce ni s-a întâmplat continuă să ne modeleze. Basarabia, copilăria, familia, migrația, dezrădăcinarea, trauma și identitatea devin, în scrisul ei, teme prin care literatura caută să înțeleagă omul.
Dacă ar fi să te prezinți printr-o singură frază, dar fără să folosești cuvântul „scriitoare”, ce ai spune despre tine?
Gândesc, deci lupt, lupt, deci exist, parafrazând un clasic mai puțin bătăios (în loc de „gândesc” putem pune „scriu”).
Ai debutat în 2003 cu Negrissimo, iar de atunci ai trecut prin formule literare și teme foarte diferite: de la Un an în Paradis și Kinderland până la Caiet de cenzor, Capătul drumului sau Buburuza. Dacă te uiți astăzi la începutul acestui drum, ce crezi că a rămas neschimbat în tine, ca scriitoare?
Toate romanele mele sunt exemple de supraviețuire în situații-limită. Este ca și cum îmi pregătesc cititorii să reziste unei viitoare catastrofe inevitabile. Îmi demonstrez mai întâi mie, apoi și celor care mă citesc că există soluții pentru orice încercări. În cel mai rău caz, te lași la mila divinității, aștepți salvarea de la Dumnezeu și, am găsit zeci de mărturii înainte de a scrie ficțiune pe această temă (la Capătul drumului mă refer), chiar funcționează. Neschimbat a rămas râsu’-plânsu’ din cărțile mele, adică acea combinație de dramă-ironie-umor, dar și stilul poetic. Nu cred că am scris vreun roman din care să nu pot decupa câteva poeme adevărate (scrise ca poezii și inserate în roman ulterior).
În multe dintre cărțile tale memoria individuală se întâlnește cu memoria unei comunități și, uneori, cu memoria unei întregi epoci. Cât de mult scrii pentru a-ți aminti și cât de mult pentru a nu lăsa societatea să uite?
Nu am publicat până acum ceva autobiografic și nu am scris pentru a-mi aminti eu personal ceva. În amplele restituiri despre cenzură sau deportări, am făcut documentarea epocii, am studiat dosare, texte de arhivă, mărturii, studii istorice, am simțit că am puterea să cuprind și să duc la capăt o poveste care contează pentru noi acum, în prezent, dar și în viitor. Nu aș fi putut scrie un roman despre cenzură, dacă nu aș fi stat ani întregi în arhivă și dacă nu aș fi editat sute de documente, care m-au ajutat să văd instituția, mecanismele ei în ansamblu. Totuși, și memoria individuală este importantă, pentru că mici scene din romane vin și din viața mea, din copilărie, din experiența personală. Cred că, în cărțile mele, memoria colectivă se întâlnește cu memoria personală, undeva la mijlocul drumului, acestea completându-se reciproc și, sper, armonios.
Ai crescut în Republica Moldova, iar spațiul basarabean și experiențele sale apar, într-o formă sau alta, în opera ta. Ce înseamnă astăzi, pentru tine, Basarabia: un loc, o memorie, o identitate sau o rană?
Am descoperit „Basarabia” și identitatea basarabeană târziu, în România, când am venit aici la doctorat. Am copilărit în Uniunea Sovietică, unde acest cuvânt fie nu exista deloc în jurul meu (de obicei), fie apărea rar, legat vag de un trecut care părea foarte îndepărtat. M-am născut într-o frumusețe de sat de codru, unde noțiunile temporale, geografice, ideologice etc. se loveau de râuri, ramuri, văi, coline și pătrundeau cu greutate, mai ales în rândurile celor mici, care pășteau caprele și săreau coarda. Satul meu e un loc unde revin cu drag, e și un loc al memoriei, mai ales că istoria trăită în regimul sovietic e foarte deosebită de tot ce a urmat. M-a marcat identitar, desigur, deși nu întotdeauna mi-am asumat asta, considerându-mă mult timp român ca tot românul. Pentru „rană” ar trebui alt context, adică am întâlnit îmbinarea de cuvinte rană + Basarabia, atunci când românii deplâng faptul că au pierdut Basarabia după pactul Hitler–Stalin din 1939 și tot de atunci „rana sângerează”. Pentru mine, Basarabia nu este o rană.
În literatura ta, copiii ajung adesea să suporte consecințele deciziilor și dramelor adulților. De ce te interesează atât de mult perspectiva copilului și ce poate vedea un copil acolo unde adultul nu mai reușește să vadă?
M-a marcat profund un copil abandonat și traumatizat, pe care l-am întâlnit înainte de a scrie romanul Kinderland. Nu că m-ar fi interesat perspectiva copilului, dar am intrat în pielea lui, am simțit vocea lui, singura autentică și puternică în acea poveste. Kinderland a adus în prim-plan drama copiilor rămași singuri acasă în urma migrației părinților.
Proza sa se apropie de oameni aflați în situații-limită, de copii care sunt obligați să înțeleagă prea devreme lumea adulților, de fenomenul migrației, de oameni dezrădăcinați și de destine marcate de istorie.
Cât de diferită este societatea de astăzi față de lumea pe care ai surprins-o în acel roman și ce crezi că încă nu am înțeles despre această traumă?
Copiii din Kinderland abia descopereau telefoanele mobile, vorbeau cu părinții lor la telefonul fix, cu fir (câți tineri de azi mai știu ce-i asta?), acțiunea se petrecea la începutul anilor 2000 și ei nu erau expuși tehnologiei de la naștere. Am descoperit că romanul își păstrează totuși actualitatea, este reeditat și tradus. Probabil că fenomenul migrației a rămas la fel de intens și traumatizant, în pofida tehnologiei tot mai avansate, dar care nu suplinește, pentru un copil, grija și afecțiunea părinților. Cred că mirajul banilor mulți, care a generat valul migrației după 1989–1990 și a afectat zeci de mii de copii abandonați, a schimbat lumea și încă o schimbă, nu neapărat (doar) în bine.
Există în scrisul tău o preocupare constantă pentru oamenii aflați „la margine”: copii, emigranți, oameni dezrădăcinați, victime ale istoriei sau ale propriului destin. Este literatura ta o formă de recuperare a vocilor care nu sunt suficient auzite?
Da, mereu mă gândesc că nu există printre ei cineva care să le spună povestea și e misiunea mea să fac asta.
Ai lucrat și ca cercetătoare, ocupându-te de documente și de mărturii legate de istoria recentă. Unde se termină documentul și unde începe literatura? Poate ficțiunea spune mai multe decât un document?
Chiar dacă în diploma mea de licență scrie că sunt filolog și profesor de limba și literatura română și latină, m-am format ca cercetător, la un institut de profil al Academiei Române, și asta sunt de profesie, din asta trăiesc, nu din scris. Doar că ani întregi am pretins că ficțiunea și cercetarea sunt două domenii incompatibile, care nu au nimic în comun etc. Cred că îmi place mai mult să scriu fără a face ani întregi documentare, îmi pare mai ușor. Documentul este foarte important, dar el se adresează unui public de nișă, în timp ce ficțiunea are un teritoriu foarte larg printre cititori (aproape nelimitat). Nu știu dacă un roman spune mai mult decât poate spune un document, nu cred, dar sunt sigură că se adresează mai multor oameni. În viața mea, literatura e peste tot, a cucerit orice colțișor, documentul e pe planul al doilea și e suport uneori pentru poveste.
Caiet de cenzor este una dintre cărțile în care granița dintre document și ficțiune devine foarte instabilă. Romanul reconstruiește universul cenzurii comuniste pornind de la o documentare serioasă, dar ceea ce ajunge la cititor este literatură. Critica a remarcat tocmai această impresie de „document fictiv”. Ce crezi că este mai important în această carte: omul care practică cenzura sau mecanismul prin care un sistem ajunge să controleze ceea ce oamenii au voie să citească și să gândească?
Mecanismul. Omul este o rotiță în marele și sofisticatul mecanism. Pe acesta mi-am propus să-l înțeleg și să-l explic, cum pot, și în studii științifice, și în literatură artistică (în afară de Caiet de cenzor, am scris monologul Cenzura pentru începători, care a apărut în ediție bilingvă, în Austria, în 2014, și a rămas necunoscut publicului român).
În ce măsură documentarea istorică te protejează de tentația de a inventa și în ce măsură, dimpotrivă, îți stimulează imaginația?
În momentul în care îmi asum un subiect istoric, documentarea îmi limitează avântul imaginar, de obicei. Percep reconstituirile (stepa kazahă, biroul unui cenzor etc.) ca pe niște ecuații matematice cu multe necunoscute și, la sfârșit, am senzația victorioasă că am rezolvat o problemă complicată. Mi-a plăcut matematica în școală, de altfel.
Mereu mă gândesc că nu există printre ei cineva care să le spună povestea și e misiunea mea să fac asta.
În cărțile tale există multă durere, dar și o anumită formă de tandrețe față de personaje. Cum reușești să scrii despre suferință fără să transformi suferința în spectacol?
Când scriu, suferința sunt eu (oarecum à la Flaubert) și caut soluții pentru a înainta prin hățișul durerilor, tragediilor, problemelor, traumelor. Cred că echilibrez stările și culorile, acel râsu’-plânsu’, dar îmi iese involuntar, fără o schemă anume prealabilă. Nu aș putea acum, repede, să găsesc o explicație.
Unul dintre lucrurile remarcabile ale scrisului tău este felul în care vocile personajelor devin foarte credibile. Cât este observație, cât este empatie și cât este imaginație în construirea unei voci literare?
Mulțumesc, cred că de la caz la caz în privința empatiei și observației. Dar nu am, de obicei, un prototip real al personajului principal. Nu descriu pe cineva anume. Imaginația este pe primul loc în privința personajelor, care se construiesc în mine, și vocea lor iese la iveală, la un moment dat, clară, credibilă și reală. Cu excepția personajelor Eugen Ionesco, Mihail Bulgakov și Anton Makarenko, dar acestea sunt minoritare.
Ai scris despre copilărie, familie, migrație, identitate, istorie și dezrădăcinare. Există o temă despre care simți că încă nu ai spus tot ce aveai de spus?
După romanul de debut, am avut imediat ideea să rescriu, să adaug, să completez, pentru o nouă ediție. În 2003 am debutat cu un roman despre plagiat și „scrisul la negru”, fără a insista asupra faptului că, pe atunci, moldovenii lucrau ilegal („la negru”) și chiar și în România ți se sugera că ai putea face bani buni dacă ai scrie un doctorat pentru un politician, de pildă. În 2002 îmi susținusem doctoratul și mă gândeam ce fac, rămân aici sau mă întorc în Republica Moldova? În jurul meu apăreau indivizi care mă informau gratuit și delicat cât costă dacă „faci” cuiva o licență, cât un doctorat… Subiectul a devenit „la modă” mult mai târziu și atâtea ar mai fi fost de spus… Nu am epuizat nicio temă la care m-am referit, dar sunt și altele atâtea despre care nu am scris. Între a reveni asupra unui subiect deja cunoscut și a aborda unul nou, îl aleg pe cel nou, prefer provocările dificile și drumurile pe unde nu am călcat încă.
Ce te sperie mai mult în calitate de scriitoare: să nu mai ai ceva de spus sau să ai ceva important de spus și să nu găsești forma literară potrivită?
Nu mă sperie nimic, mai ales în domeniul literaturii. Nu-mi imaginez cum să nu am nimic de spus, am mereu subiecte, idei de romane, cărora probabil nu le va veni rândul niciodată, iar cu formule literare nu mi-am bătut capul niciodată, nu le-am căutat, nu le consider esențiale în procesul scriiturii.
Ai întâlnit cititori care au interpretat anumite cărți ale tale într-un mod complet diferit de intenția cu care le-ai scris?
De obicei, asta se întâmplă multor scriitori. Citesc recenzii, cronici și găsesc întotdeauna vreo interpretare, vreo explicație la care eu fie nu m-am gândit, fie aveam altceva în cap. Recent, am primit un mesaj de la o cititoare, care mi-a scris: „Eu sunt copilul din Kinderland, care a crescut mare”. Nu urmăresc prea atent impactul cărților mele asupra cititorilor.
Literatura română contemporană pare să fie din ce în ce mai preocupată de memorie, traumă, identitate și istorie recentă. Este aceasta o nevoie reală a societății sau o tendință literară a epocii?
Cred că nevoia generează tendința, altfel, să scrii despre trecutul comunist nu e cea mai mare plăcere, deși trecutul vine cu surprize din cele mai neașteptate, în ce mă privește. Mai cred că, în cazul meu, instituția unde lucrez, cu profil de istorie recentă, îmi influențează alegerile literare. Dacă aș fi avut alt mediu social și academic, alt job, altele ar fi fost și cărțile pe care le-aș fi scris.
Trăim într-o perioadă în care oamenii citesc din ce în ce mai multe texte scurte, consumă informația rapid și sunt permanent conectați la rețelele sociale. Mai poate literatura să ceară astăzi răbdare, tăcere și timp?
Literatura poate să ceară orice, chiar dacă pretențiile sunt tot mai puțin realiste. Scriitorii se adaptează, pe de o parte, iar pe de altă parte, cred că ne întoarcem spre timpurile mai vechi, când citea doar o mână de oameni. Suntem mult mai selectivi, avem tot mai puțin timp pentru citit și ne întrebăm tot mai des: ce ne oferă lectura? Și eu mă întreb: ce le ofer cititorilor, de ce ar renunța la timpul lor, de ce ar cheltui bani și efort ca să îmi citească romanele? De fapt, mi-am pus întrebarea încă de la debut. Cred că am ce să le ofer cititorilor, cred că literatura are în continuare ce să ofere. Printre altele, în comparație cu ecranul telefonului mobil, pagina de carte oferă beneficii (în termeni medicali) pentru creierul uman. Putem lua în considerare și acest argument, la nevoie.
Cred că am ce să le ofer cititorilor, cred că literatura are în continuare ce să ofere.
Dacă te-ai întâlni cu Liliana Corobca de la începutul drumului ei literar, înainte de publicarea primei cărți, ce i-ai spune să păstreze cu orice preț și la ce i-ai spune să renunțe?
Nu i-aș spune nimic, ea știa încă de atunci tot ce i-aș putea recomanda acum.
Care sunt proiectele literare la care lucrezi în acest moment?
Un singur proiect care stă să se nască, deosebit față de cele scrise până acum, și ca formulă literară, și ca temă. Sper să putem discuta mai mult după ce îl termin.
Și, în final, ce întrebare ai fi vrut să îți adreseze un jurnalist până acum și nu a făcut-o nimeni?
Despre libertatea unui scriitor pe câmpul literar de luptă.









